Stimate Domnule Guvernator,

Am trimis la cabinetul D-voastră, în urmă cu o lună, o scrisoare la care, din păcate, nu am primit nici un răspuns. Am așteptat să treacă perioada vacanțelor și, gândindu-mă că între timp anturajul D-voastră a rătăcit rândurile mele, am ales această cale pentru a fi sigur că le veți citi. Cred în continuare că problema pe care v-o semnalez – cea a Cabanei Noica în peisajul Păltinișului – are, judecată la scara istoriei, o importanță la fel de mare ca problemele bancare ale României sau ca raporturile noastre cu FMI.

20 august, 2014

Stimate Domnule Guvernator,

Îmi e imposibil să cred că sunteți la curent cu ce se întâmplă în clipa de față la Păltiniș, la doar 20-30 de metri în spatele Cabanei Noica, pe panta împădurită care coboară dinspre hotelul BNR. Sau că, știind, nu ați fi dispus pe loc oprirea a ceea ce, obiectiv vorbind, este o barbarie.

Pe o platformă de 125 metri pătrați, care urmează să fie betonată – evident, prin sacrificarea pădurii – se pregătește un „teren de joacă pentru copii“. Așa scrie pe placa șantierului proaspăt deschis (termen de finalizare 15 noiembrie a.c.). Vă mărturisesc că îmi e greu să-mi imaginez că există angajați ai BNR care vin cu copiii la munte pentru a le oferi acestora un loc de joacă cum pot găsi lesne în toate parcurile Bucureștiului, și nu splendoarea și misterul pădurii și ale muntelui ca atare. Continui să fiu convins că la munte se vine cu copiii pentru a-i învăța, cum se zice, „să iubească natura“, și nu pentru a le oferi scrâncioburi și tobogane fixate în betoane între brazi.

Nu D-voastră, care ne-ați ajutat să găsim o cale pentru restaurarea faimoasei cabane, se cuvine să vă spun ce înseamnă tăierea unor brazi seculari în vecinătatea Cabanei Noica. Și asta, repet, la doar câțiva zeci de metri de casa în care vin studenți și doctoranzi în științe umaniste (ba și sute de turiști anual, dornici să vadă „sălașul filozofului“), pentru a onora și prelungi, prin lucrul lor acolo, spiritul unei legende. („Am reinventat Păltinișul“, notează Noica la un moment dat în Jurnalul de idei.) Știți prea bine că în acel loc s-a petrecut ceva unic și minunat în istoria noastră și că urma acestei întâmplări, cred eu, trebuie păstrată și apărată așa cum trebuie să ne apărăm puținele lucruri sacre pe care le avem pe lumea asta.

Îmi amintesc cum, în preajma alegerilor prezidențiale din anul 2000, ați venit, în calitatea D-voastră de candidat, la GDS. Țin și acum minte ce ați spus atunci: că drama României stă în absența continuității. Nimic nu se leagă în timp, în țara asta, nimic nu se păstrează și nu se prelungește de la o generație la alta, pentru a ne da, ca țară, un destin. Acest speech m-a făcut atunci să fiu alături de D-voastră. Și, în numele cuvintelor pe care le-ați rostit atunci, vă rog astăzi să dispuneți oprirea barbariei care e pe cale să se petreacă acolo.

M-am întrebat, privind aceste fotografii făcute la 20-30 de metri în pădure, în spatele cabanei lui Noica: Oare cine de-aici e, primul, rănit de moarte? Spiritul culturii, care renăscuse în cabana lui Noica în anii ’80? Sau spiritul pădurii, cu care ne lăudăm că suntem „frați“?

Îl văd pe Noica ieșind, astăzi, din cabană și dând cu ochii de brazii tăiați, de gropile pregătite pentru a fi umplute cu beton, de excavatoarele care s-au instalat în pădure și, ceva mai încolo, de încă o stranie construcție, făcută tot în contul BNR: o „grataragie în aer liber “ (?!). Cred că memoria lui Noica ar avea dreptul la altceva decât la miros de mici în pădure și la țipete sub geamuri. Ar fi izbucnit desigur în plâns, căinându-și neamul și netrebnicia lui, așa cum a făcut atunci când și-a dat seama că bate în zadar la ușile mai-marilor zilei, pentru a-i convinge că manuscrisele lui Eminescu trebuie facsimilate.

Și cred că Noica s-ar fi întrebat dacă nu merita mai degrabă, din partea unei instituții căreia i-a plăcut, de-atâtea ori, să facă acte de caritate culturală – ați ajutat, în câteva rânduri, să nu se prăpădească biserici vechi (dar și Cabana Noica e un soi de biserică!) –, ridicarea, în locul unei platforme de beton, a unei cabane mai răsărite în care să se strângă anual oameni de cultură din toată lumea. Și, onorând memoria unuia dintre ultimii mari gânditori ai Europei pe care i-a dat România, ei ar putea să discute, într-un secol care a luat-o deja razna, destinele planetei și ale acestei puzderii de maimuțe înarmate și periculoase care am devenit.

Vă stau la dispoziție, eu și câțiva dintre prietenii mei, pentru deturnarea actualului proiect către acel „loc european de întâlnire“ de care tocmai v-am pomenit. Sau, măcar, către un loc de joacă pentru oameni mari. Cred că, împreună cu amicii mei, i-am putea învăța pe salariații Băncii câteva jocuri de pe urma cărora ar profita mai mult decât copiii prinși într-un proiect neinspirat al părinților lor. Mi se pare că un asemenea așezământ vă reprezintă cu mult mai bine decât o rană deschisă în munte și că el se potrivește altfel cu spiritul D-voastră și cu tot ce ați făcut până acum.

Citeste intreg textul si comenteaza pe Contributors.ro