Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale. Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste.

Toate aceste revoluții europene i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zorilor ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare”. La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist, dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist. Mai exact spus, a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro