Declinul Franţei ca mare putere europeană şi globală nu este de dată recentă şi, ce-i drept, nu se leagă neapărat de guvernarea socialistă neperformantă de după 2012. Nu este întru-totul cauzat nici de mediocritatea de contabil ratat (dar, surpriză, ce amorez nebunatic, ce poveşti cu metrese întreţinute din bani publici, ce viaţă tumultuoasă!) a blândului Hollande. E, fireşte, câte ceva din toate acestea şi mai mult decât atât.

Despre această „contracţie” prelungită a puterii, influenţei şi relevanţei Parisului pe scena internaţională, începută în secolul XX, am mai scris în februarie a.c., în analiza „Nicicând Franţa nu a părut mai mică…”[1]Tot ce am scris atunci rămâne valabil, în special din perspectiva politicii internaţionale. Dar criza Franţei nu este, iată, numai externă, de scădere a relevanţei Parisului în ecuaţia de putere a lumii, ci devine pe zi ce trece una internă, deopotrivă economică şi socială, mai nou şi una de reprezentare (credibilitate) politică, probabil cea mai gravă dintre toate crizele celei de-a cincea Republici.

În fond, Franţa a inaugurat cu neînţeleasă pasiune autodistructivă, după figura luminată şi impunătoare a lui Miterrand încoace (şi el, se pare, atins de fiorul unei relaţii extraconjugale bine ascunse până spre finalul vieţii, dar asta e o altă discuţie), o lungă tradiţie a unor preşedinţi fie ridicoli, fie şterşi ca prestaţie, asupra cărora a planat, la încheierea mandatului, inclusiv suspiciunea corupţiei. Dar nu poate fi totul aruncat în seama preşedinţilor de la Elysée, de bună seamă, oricât de vulnerabili şi de neinspiraţi ar fi fost. Trebuie să mai fi fost şi altceva.

Cauzele pierderii de altitudine, glorie şi grandoare ale Franţei (pentru a-l cita pe preşedintele de Gaulle şi iluziile sale vetuste) sunt mai ample, mai adânci, mai insidioase. Sunt şi cauze „istorice”, post-imperiale, şi cauze mai noi, care ţin de redefinirea postbelică, multiculturală şi sindicalistă a societăţii franceze, precum şi de asumarea, de către statul francez, a unor obiective strategice, politice şi sociale dincolo de capacitatea efectivă a economiei locale, de ceea ce poate Franţa cu adevărat să facă. Şi unele, şi altele, sunt, în opinia mea, ireversibile. Franţa, cultura şi limba franceză au pierdut trenul globalizării. Lumea s-a globalizat în engleză iar Franţa a pariat greşit pe statul providenţă şi pe specificul naţional.

Căderea Franţei merge în paralel cu eşecul Europei de a gestiona lumea postmodernă (şi, de câteva ori, aşa cum s-a văzut, chiar propriul continent), eşec asociat, bineînţeles, cu cele două războaie mondiale de origine europeană urmate de Războiul Rece, care au făcut din secolul XX, indubitabil, „secolul Americii”.

Spiritul politic şi cultural al Europei postbelice nu a fost dat de Germania, în pofida succesului ei economic impresionant, ci de Franţa, cel puţin până în anii din urmă. Europa este, în esenţă, Franţa, oricât ar părea de bizară afirmaţia, în condiţiile în care Franţa nu mai este demult prima putere a Uniunii Europene. Influenţa ei culturală şi intelectuală, în sensul cel mai larg al termenului, a dat însă chipul actual al Bruxellesului, al politicilor şi administraţiei europene, şi chiar al expectanţelor cetăţenilor continentului. Necompetitivitatea ţărilor sudice din grupul PIGS (Portugalia-Italia-Grecia-Spania) nu e, din nefericire, decât o extensie şi o copie, mai păguboasă chiar decât originalul, a modelului francez. Grecia actuală, de exemplu, nu e altceva decât Franţa replicată dezastruos în Balcani. Epoca germană abia acum începe.

Declinul Europei şi declinul Franţei merg astfel mână în mână, consfinţind eşecul paradigmei statului providenţă, al comodităţilor şi inerţiilor birocratice, centraliste şi etatiste, adică, în esenţă, al discursului stângii socialiste europene, care a consumat mai mult decât a produs. Generozitatea nesustenabilă a modelului social francez a împins ţara (şi, de ce nu?, Uniunea Europeană) în punctul critic al unor necesare şi urgente restructurări sistemice.

Noutatea faţă de analiza mea din februarie este aşadar agravarea deficitelor structurale ale economiei franceze, ineficienţa guvernării socialiste şi creşterea şomajului la nivel naţional, peste pragul psihologic de 10% (cu regiuni şi grupuri populaţionale atinse însă de niveluri de neocupare de peste 30%), toate reflectate într-un malaise al Franţei care naşte convulsii puternice în Partidul Socialist.

În esenţă, criza politică de la Paris a fost determinată de atacurile a doi importanţi miniştri ai guvernului Manuel Valls, cel al Economiei şi cel al Educaţiei, fireşte colegi de partid cu premierul şi cu preşedintele (cu cel din urmă până acum doi ani), la adresa direcţiei politice şi economice a Franţei. Cei doi au refuzat să demisioneze, deşi li s-a cerut de la vârf, continuând să critice deschis tentativa de reducere a deficitelor structurale economico-sociale ale Franţei cu metodele austerităţii fiscal-bugetare de centru-dreapta, de tip creştin-democrat, dar şi ancorarea Franţei la orientarea Germaniei. Cu alte cuvinte, au contestat politic linia preşedinte-premier ca fiind o abatere de la ideologia socialistă a creşterii economice (prin stimularea consumului şi injecţia continuă de bani de la buget), generând o alternativă politică în interiorul partidului de guvernământ.

Rezultatele slabe ale economiei franceze au fost o oportunitate de campanie (în propriul partid şi în exterior) pentru cei doi contestatari ai strategiei guvernamentale, deşi unul dintre ei era chiar responsabilul pentru bunul mers al economiei. Ministrul Educaţiei, Benoit Hamon, a susţinut şi el o renunţare la austeritate şi la reducerea deficitelor, şi revenirea la „politicile socialiste autentice”. Apariţia celui de-al treilea „rebel”, ministrul Culturii, Aurelie Filippetti, trezeşte deja comentatorilor francezi suspiciunea creererii unui grup dizident în cadrul partidului. S-a încercat un adevărat coup în Partidul Socialist.

Arnaud Montebourg, ministrul Economiei în guvernul demisionar, este cunoscut drept aspirant la candidatura prezidenţială. La fel de ambiţios politic este însă şi tânărul premier francez Manuel Valls, în funcţie de doar patru luni, fost ministru de interne faimos pentru declaraţiile sale anti-imigraţie de acum câţiva ani, care părea şi el să se profileze ca succesor al lui Hollande. „Succesor” e un fel de a spune, în condiţiile în care un preşedinte căzut la o cotă istorică minimă de 17% mai poate emite pretenţia de a avea un succesor politic în funcţie…

Ca întotdeauna când lucrurile nu merg bine, apar criza politică, tensiunile şi rivalităţile în partidul de guvernământ. Orientarea centristă, a lui Manuel Valls, este contrată de orientarea tradiţionalist-keynesiană a noii facţiuni Montebourg. Nu e de mirare că extrema dreaptă, Frontul Naţional, aflat „pe val” după succesul de la europarlamentarele din luna mai, cere dizolvarea Adunării Naţionale şi alegeri anticipate. La rândul său, centrul-dreapta, UMP-ul condus de Luc Chatel, critică grava criză economică şi politică în care socialiştii au scufundat Franţa. Atacurile vin din toate direcţiile.

Preşedintele Hollande a decis astăzi să meargă pe mâna actualului premier, invitându-l să formeze urgent un nou guvern şi eliminând astfel din cabinet grupul „stângiştilor” Montebourg-Hammon-Filippetti. Nu ştim acum dacă mişcarea va fi salvatoare sau nu, dar nu erau prea multe alte variante de urmat. Berlinul a exclus din start o revenire asupra strategiei economice de recuperare post-criză la nivelul Uniunii Europene. Franţa a dat astfel semnalul că nu are puterea să contreze Germania, aşa cum cereau rebelii grupaţi în jurul lui Montebourg, chiar dacă putem presupune că noul guvern al lui Valls va fi, cel puţin declarativ, din considerente de imagine internă, mai viguros şi ceva mai „vocal” în relaţia cu Berlinul. Tonul în Uniunea Europeană îl va da însă în continuare cancelarul Merkel.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro