Întrebări şi puncte cheie:

• Statele Unite au intrat când nu trebuia şi au ieşit tot când nu trebuia din Irak, în ambele cazuri prematur;
• Până în 2003, Irakul era cu certitudine o dictatură (nu mai severă însă decât cea din Coreea de Nord, unde nu şi-a pus nimeni problema intervenţiei militare externe) dar era cel puţin un stat laic funcţional, cu instituţii reale, care asigurau un minim de bunăstare cetăţenilor săi. Nu avea arme de distrugere în masă şi nu adăpostea terorişti. „Terenul” trebuia deci pregătit pentru o alternativă politică la Saddam Hussein, cu ani buni înainte de intervenţia externă sau de revolta internă, probabil cu ajutorul irakienilor din diaspora;
• După invazia americană din martie 2003, autorităţile locale nou create s-au confruntat cu problemele lipsei de experienţă politico-administrativă, ale divizării etnice şi religioase, respectiv corupţiei cvasi-generalizate a regimului improvizat, care au creat astfel o nişă de oportunitate pentru discursul radical adresat frustrărilor nerezolvate de începutul timid de pluralism politic;
• Lumea civilizată nu a găsit încă soluţia optimă a abordării radicalismului religios din Orientul Mijlociu. Nici invazia militară, nici investiţiile, nici încercările de democratizare locală nu au produs rezultatele aşteptate de strategii occidentali;
• Ideea că „asta este ceea ce vor arabii şi trebuie lăsaţi în pace, atâta timp cât sunt în ţările lor” este complet greşită. Nimeni nu vrea să moară executat pentru religia diferită sau nesupunerea faţă de nişte reguli absurde, ipocrite, ori să trăiască în mizerie şi umilinţă, sub teroarea bandiţilor care pretind că acţionează în numele lui Allah. Nu asta vor arabii, în marea lor majoritate. Occidentul nu poate privi indiferenttragedia acestor popoare;
• Vocea oamenilor de rând din regiune nu se aude, populaţia este timorată de barbaria militanţilor religioşi înarmaţi. Nu există, practic, o societate civilă, ceea ce se aude este doar vocea stridentă a exceselor de orice fel, a liderilor şi a intoleranţei insolubile. Nu aceasta este însă voinţa majorităţii. Lumea islamică se vede totuşi, din păcate, în media internaţionale preponderent prin imagini şocante, sângeroase, de o violenţă extremă, inexplicabile şi inacceptabile de către opinia publică;
• Distrugerea pe cale militară a ISIS (Statul Islamic din Irak şi Siria) a devenit acum o urgenţă a politicii internaţionale şi a Statelor Unite, după ce bandele înarmate au terorizat populaţia civilă din nordul Irakului şi ameninţă acum cu ocuparea capitalei Bagdad;
• Criza din Irak poate fi lecturată şi ca o reflectare a războiului civil nesoluţionat din Siria, şi a tensiunii imense dintre Arabia Saudită (sunniţi) şi Iran (şiiţi), ţări între care se află Irakul;
• O eventuală consacrare a unui statut semi-oficial al ISIS în zonă (cu pretenţii de „califat”) poate duce la retrasarea periculoasă, scăpată de sub control, a frontierelor în Orientul Mijlociu şi la destabilizarea ulterioară a altor state din regiune;
• Poate Orientul Mijlociu însemna şi altceva decât alternanţa nefericită de dictaturi militare, haos şi islamism politic? Pot arabii zilelor noastre construi şi altceva mai bun? Cazurile Egiptului, Libiei şi Irakului ne-ar spune deocamdată că nu. Câtă vină istorică poartă oare Occidentul pentru eşecul civilizaţional al acestei mari şi complicate regiuni a lumii şi câtă responsabilitate directă revine liderilor locali?
• Orientul Mijlociu pare, spunem cu tristeţe, o ecuaţie fără soluţii, în care singura preocupare realistă este să te duci pe un drum rău, pentru a evita unul şi mai rău.

*

În pofida tuturor eforturilor, speranţelor şi costurilor considerabile asumate de Occident, în special de Statele Unite, după cataclismul din 11 septembrie 2001 (multe din aceste acţiuni criticate chiar în interior), Orientul Mijlociu este încă, aşa cum uşor se poate vedea, departe de a-şi găsi pacea, echilibrul şi drumul spre dezvoltare. La rândul său, Irakul de astăzi, care se topeşte sub ura criminală a bandelor de militanţi sunniţi din nordul ţării, nu pare decât un nou episod al acestui tragic proces de destructurare (restructurare?) regională, care ia vieţile a mii de civili nevinovaţi şi care face scrum orice proiect de construcţie a unei legături sistemice, durabile şi reciproc avantajoase, a Islamului cu civilizaţia apuseană.

Încercărilor de democratizare politică (începute prin eliminarea succesivă a dictaturilor longevive din regiune, în 2011-2012, sub denumirea generică „Primăvara arabă”) nu li s-a acordat poate timpul necesar pentru a supravieţui sau, pur şi simplu, nu au avut şansa istorică de a beneficia de o perioadă mai lungă de acumulare, consolidare şi pace relativă (cum a fost cazul Occidentului în secolele XVIII-XIX), în care democratizarea să înceapă să producă rezultate pozitive în viaţa localnicilor. Fie dictaturile militare, fie haosul, fie fundamentalismul islamic vin să blocheze de fiecare dată orice demers pluralist, mai mult sau mai puţin naiv, în direcţia unei democraţii incipiente. Dezamăgirile şi eşecurile „democraţiei” se ţin lanţ, din Siria în Gaza, din Libia în Tunisia, din Afganistan în Liban, din Egipt în Irak. Nimic nu se leagă.

Acum, Irakul este pe punctul de a ceda. Insuficient consolidat democratic şi funcţional, lipsit de resurse de autoapărare, părăsit de forţele coaliţiei internaţionale (2003-2011) prea devreme, Irakul post-american a intrat în zona pericolului iminent de eşec statal, de populaţie captivă şi, practic, trădată de lumea civilizată în faţa nebuniei jihadiştilor. Am scris acum două luni un articol despre „războiul de după război şi divizarea Irak-ului post-american”[1] care rămâne valabil, cu noutatea autorizării prezidenţiale şi a începutului efectiv al celei de-a doua intervenţii militare americane, prin lovituri aeriene ţintite asupra poziţiilor ISIS din nordul Irakului. O măsură inevitabilă, dar, mă tem, insuficientă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro