120 de miliarde de euro economii a socotit ca a realizat, in sapte ani, Bundesbank-ul. Conform unei defalcari prezentate de Spiegel online, cifrele se prezinta dupa cum urmeaza:

2008 – circa 2 miliarde Euro

2009 – circa 10 miliarde Euro

2010 – circa 19 miliarde Euro

2011 – circa 24 miliarde Euro

2012 – circa 28 miliarde Euro

2013 – circa 37 miliarde Euro

Dupa cum se vede, economiile facute de banca de devize a Germaniei au inceput sa creasca odata cu declansarea crizei financiare din octombrie 2008, moment de referinta in „neagra istorie” bancara a prezentului. Atunci a falimentat banca americana Lehman Brothers, semnaland ca nici o banca nu e „prea mare pentru a cadea“ (too big to fail).

Atunci au iesit la iveala modele de tranzactii financiare care ar putea fi numite mai degraba matrapazlacuri sau pariuri la cazinoul bancar global. Atunci au fost date peste cap nu doar marile finante mondiale, consecvent curtate de politicieni, dar si increderea „viscerala“ a depunatorilor, in propriile banci.

Unul dintre bastioanele sigurantei in degringolada si deruta starnite de acest sentiment de nesiguranta a fost titlul suveran, obligatiunea de stat germana. La un moment dat, ca simbol in publicitatea folosita pentru achizitia lui, s-a folosit o broasca testoasa, care se misca incet, insa garantat vreo suta de ani. In anii 90, dobanda la titlurile de stat germane era de cca 8%. Azi, cumparatorii ei, cu profil „fara risc“, primesc o dobanda de doar 2,6%.

Invers pusa problema, statul german plateste doar 2,6% dobanda pentru datoriile pe care le are la creditorii sai nebancari. In 2007, dobanda era de 4,7%, in 2012 de cca 3%, iar in 2014 de 2,6%. Teoretic, aceasta dobanda se acopera cu rata, si ea foarte scazuta, a inflatiei.

Practic, o persoana care vrea sa mearga la sigur cu economiile sale, cumparand titluri germane de stat, isi conserva capitalul, dar nu mai mult. Varianta mai pesimista spune ca in felul acesta, posesorul de capital este pe nesimtite deposedat, in sensul devalorizarii acestui capital.

Sef la BCE este, din noiembrie 2011, Mario Draghi, italianul nascut la Roma in 1947. El a fost presedinte al Bancii Nationale a Italiei vreme de cinci ani (2006-2011) si ar fi pus fundamentul unui sistem bancar european „din umbra“, sub conducerea bancilor de devize nationale. Anterior, actualul sef al BCE a fost vicepresedinte al bancii Goldman Sachs International, fapt care i-a adus reprosul conflictului de interese cu actuala lui functie.

Tot un conflict de interese s-a spus ca este apartenenta sa la consiliul de administratie al Bancii de Reglementari Internationale (Bank for International Settlements- BIS) din Basel si calitatea lui de membru al organizatiei private de lobby financiar Group of Thirty, fondate de Fundatia Rockefeller.

Daca ne luam dupa efecte, putem insa spune azi ca lui Draghi ii sunt dragi nemtii, mai precis statul german, care in era mini-dobanzii BCE din ultimii trei ani a pus la ciorap cca 80 de miliarde de euro.

Si astfel, impreuna cu anterioara economie de 40 de miliarde de euro, s-a ajuns la momentul de glorie in care ministrul german de finante Wolfgang Schäuble (CDU), declara citat in Welt am Sonntag, ca anul viitor, pentru prima data din anul 1969, nu mai vrea sa faca datorii la nivel federal.

“Statul, landurile si comunele isi consolideaza momentan bugetele mai ales prin dobanzile reduse si evolutia pozitiva a incasarilor“, constata expertul Lars Feld, citat de publicatia numita mai sus. O parere mai critica exprima insa Marc Tüngler, presedinte al Asociatiei Germane de Protectie a Posesorilor de Certificate de Valoare (Deutsche Schutzvereinigung für Wertpapierbesitz – DSW).

Tüngler spune ca „asa-numita represiune financiara, adica reducerea datoriilor statului pe spinarea depunatorilor si investitorilor este, in continuare, in plina derulare“. De aceea, acestia ar fi bine sa se reorienteze, mai ales in privinta pensiilor private de batranete.