Ceea ce se putea anticipa în urmă cu câţiva ani este, deja, realitatea documentabilă. Democraţiile iliberale, spre a relua formula clasică a lui Fareed Zakaria, sunt pe cale de a-şi stabili dominaţia, simbolică şi efectivă, în spaţii geografice diverse. În pofida iluziilor ce au urmat căderii comunismului,libertatea nu a învins în confruntarea cu arbitrariul şi violenţa etatică. Democraţia constituţională este, astăzi, mai mult ca oricând în deceniile recente, sub asediu. Valoarea ei este contestată, iar retorica anti- occidentală întăreşte această ostilitate mocnită.

Alegerea lui Recep Erdogan ca preşedinte al Turciei, în cadrul unui scrutin direct,este cel din urmă semn al unei mutaţii de profunzime. Primul şef de stat desemnat de electorat în mod nemediat este si cel care s-a asociat, direct şi programatic, cu un efort de lichidare al secularismului turc, limitând libertăţile şi reprimând criticile de stradă cu ferocitate. Mesajul acestui moment este limpede. O nouă formă de autoritarism plebiscitar se naşte în Turcia,iar Erdogan se alătură seriei de politicieni ce mobilizează pasiuni şi uri populare spre a îngenunchia democraţia. Corupţia, autocraţia, orientarea împotriva Vestului, resurecţia islamului politic, acestea sunt trăsăturile pe care ordinea lui Erdogan le expune. Validarea plebiscitară de duminică reconfirmă capacitatea acestui regim hibrid de a manipula, diviza şi cuceri societatea turcă.

Turcia, Ungaria, Rusia: coincidenţele nu sunt întâmplătoare. Un model se desenează sub ochii noştri. În maniere diferite, dar cu similitudini frapante, Erdogan, Orban şi Putin construiesc o arhitectură din care separaţia puterilor, pluralismul şi transparenţa sunt excluse, deliberat, în favoarea unei relaţii mesianice între naţiune şi Conducătorul ei. Manipularea identităţilor istorice, recursul la un trecut imperial şi confiscarea tradiţiilor locale sunt strategiile care oferă autocraţiilor de acum o aură de mistică democratică. Relativismul cultural este utilizat ca armă împotriva libertăţilor constituţionale. Încurajarea portului islamic în Turcia, deriva xenofobă şi autarhică din Ungaria, resurecţia unui ţarism sovietic în Rusia sunt chipurile locale pe care această tendinţă globală şi le asumă.

Inamicii acestei direcţii iliberale sunt cei detestaţi de mai toate curentele totalitare ale veacului trecut. Egalitatea în faţa legii, respectul procedurilor, justiţia indepedentă,critica robustă, pluralismul, sunt adversarii cu care noile autocraţii nu pot încheia un armistiţiu. Indiferent de camuflajul lor ideologic, dezvoltările din Turcia, Ungaria şi Rusia se reduc la legitimarea voinţei de control absolut a unui Conducător ce acţionează în numele unei clici, iar nu al naţiunii. În absenţa garanţiilor constituţionale, alegerile sunt reduse la postura unui exerciţiu parodic, iar stăpânirea dictatorilor plebiscitaţi se poate perpetua, fără ca limitele juridice să îi îngrădească în vreun fel.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe

Contributors.ro