O armată de adolescenţi înarmaţi până în dinţii mai albi ca soarele păzeşte cea mai de preţ comoară din Cairo: antichităţile vechilor faraoni. Pe ghişeul de bilete e lipită poza noului faraon: „generalul trimis de Allah”.

Aşa mi-a spus Eissam, un vânzător gras de papirusuri false, a cărui agenţie de turism a fost falimentată de lupta pentru libertate a tinerilor revoluţionari egipteni. Câteva zile mai târziu, în timp ce mâncam într-o moschee macaroane cu carne mărunţită de oaie oferite de Hassan, un arab pios şi mieros, am mai aflat că generalul al-Sisi „trăieşte în sufletele oamenilor din Egipt”.

Aproape necunoscut mulţimilor până în urmă cu un an, atunci când a anunţat la televizor înlăturarea de la putere a guvernului Frăţiei Musulmane, generalul al-Sisi a fost ales în mai 2014 de 97% dintre egiptenii care au mers la urne. „Cum era Ceauşescu”, i-am spus lui Ahmed Samih, conducătorul unei organizaţii care s-a ocupat de monitorizarea alegerilor.

Tancuri la intrarea Muzeului de Antichităţi din Cairo(foto: Ştefan Voinea)

Omul, care are în birou o fotografie cu recipiente de gaze lacrimogene şi o mască Anonymous, mă priveşte cu milă. „N-ai înţeles nimic”, îmi spune. „Până şi Morsi, preşedintele Frăţiei Musulmane, a venit înainte de a fi ales cu un program electoral pentru 100 de zile. Al-Sisi a venit fără nimic. Voi mă iubiţi pe mine, eu vă iubesc pe voi, împreună iubim Egiptul. Totul va fi bine”.

Şi totuşi: 97%? „Da, ce te miri aşa?”, zice Samih. „Procesul propriu-zis al votării a fost unul corect. Dar din perspectiva ta de occidental nu putem spune că am avut alegeri clasice, ci că am avut nişte alegeri croite special pe măsura unuia dintre candidaţi”.

Ahmed Soheim, judecător din tată în fiu cu maşină la scară şi o delicată pasiune pentru fotografie, îmi explică: “în condiţiile în care noi nu avem partide politice cu o bază reală în ţară, vom avea întotdeauna pe unul ca al-Sisi, ales cu 97% doar pentru că vorbeşte bine şi te face să simţi că-şi iubeşte ţara”.

Soheim a făcut parte dintr-un grup de oficiali egipteni incluşi într-un program ODA (Asistenţă Oficială pentru Dezvoltare) implementat de o agenţie a Naţiunilor Unite al cărui scop era întărirea instituţiilor care organizează alegeri. Egiptul primeşte bani frumoşi prin programele ODA (aproape 2 miliarde de dolari în 2012), partea venită dinspre ţările UE fiind dedicată în special consolidării democraţiei.

Afiş electoral cu generalul al-Sisi într-un cartier din Cairo(foto: Ştefan Voinea)

Am discutat cu trei dintre oficialii antrenaţi în acest program pentru a organiza alegeri cât mai corecte. E poate doar o coincidenţă că niciunul nu a primit vreun rol important în procesul alegerilor prezidenţiale din mai 2014.

Mohamed Mansour, un inginer IT de 31 de ani care vorbeşte o engleză impecabilă, lucrează de patru ani pentru guvernul de la Cairo dezvoltând infrastructura IT destinată procesului electoral. “In privinţa votului de la ultimele prezidenţiale, totul a fost corect. Dar mediul politic a fost fraudat. Nimeni nu ar fi contracandidat împotriva lui al-Sisi. Media l-a prezentat ca un erou în ultimul an şi nimeni nu ar fi avut vreo şansă”.

Al-Sisi a primit de două ori mai mult timp de emisie la cele mai populare televiziuni din Egipt faţă de contracandidatul său. Nici jurnalismul în accepţiune occidentală nu a avut viaţă uşoară, 46 de jurnalişti fiind arestaţi sau împiedicaţi să-şi facă meseria în zilele alegerilor. Cel mai grav este că “drepturile omului au fost suprimate de autorităţi prin exercitarea unei forţe disproporţionate asupra protestatarilor paşnici, ceea ce a avut un efect de îngheţare a exprimării opoziţiei politice”.

Formularea aparţine misiunii UE care a observat alegerile prezidenţiale din Egipt. În timp ce guvernele europene donează în continuare bani pentru consolidarea democraţiei în Egipt, guvernul de la Cairo organizează “alegeri croite special pe măsura unuia dintre candidaţi”.

Mitralieră plictisită în Cairo (foto: Ştefan Voinea)

Cu blocurile gri dintre care se înalţă minarete nisipii, cu uriaşul colier metalic al Nilului, cu palatele coloniale şi dărăpănate, Cairo seamănă astăzi cu o damă de lux îmbătrânită al cărei farmec începe să aibă aromă de moarte. Bijuteria cea mai strălucitoare rămâne palatul Al Gezirah, cu a sa extravagantă grădină aurită în care l-am întâlnit pe Ayman Haiba, fost parlamentar şi (foarte probabil) viitor parlamentar.

“Familiile politice în Egipt joacă un rol cheie în alegeri”, îmi explică Ayman. “Eu fac parte dintr-o familie mare, care provine din regiunea Deltei Nilului şi, în ultima sută de ani, am avut cinci parlamentari în familie. Unchiul Aziz a ajuns şi preşedinte la Curtea de Casaţie. Cu relaţiile noastre de familie putem forma de unii singuri un întreg bloc de vot”.

Ayman, care a participat şi el la programul ODA pentru consolidarea democraţiei, şi-a folosit influenţa în regiunea lui natală pentru a-l susţine pe generalul al-Sisi. “Le-am explicat oamenilor de ce e bine pentru Egipt dacă îl vom alege pe al-Sisi”.

Deşi generalul a fost şeful serviciului secret al Armatei încă din epoca Mubarak. “Şi ce dacă? Cu toţii venim din epoca Mubarak”, spune Ayman. “L-a avertizat pe Mubarak că poporul e furios. Dar al-Sisi şi armata nu puteau să-l accepte pe Gamal, fiul lui Mubarak, ca nou preşedinte al Egiptului. Astfel că au folosit furia poporului ca să scape de Mubarak”.

Ayman Haiba, al şaselea parlamentar egiptean din familie (foto: Ştefan Voinea)

Pe Ayman nu-l deranjează că Armata are numeroase afaceri prospere în Egipt. “Cum altfel să poţi finanţa o armată uriaşă?” Nu crede nici că dizidenţi precum Alaa Abd El-Fattah ar fi eroi. “Nu sunt de acord cu legea pe baza căreia a fost condamnat, dar dacă nu-ţi convine o lege, mergi la Curtea Constituţională şi depui frumos o reclamaţie. Nu te duci în stradă”.

În timp ce roteşte între degete boabele de subhah, mătăniile musulmanilor, Ayman îmi explică că noua lege electorală din Egipt defavorizează partidele nou formate. Mai devreme, Mohamed Mansour fusese mai direct: „sistemul electoral care va fi în vigoare la următoarele alegeri parlamentare e o glumă”.

Dincolo de iubirea pentru ţară, cea mai importantă promisiune a generalului al-Sisi şi a susţinătorilor lui a fost siguranţa. Multe dintre ţările vecine Egiptului – Irakul, Siria, Libia, Sudanul, Gaza – se prăbuşesc una după alta. Din 2011 mii de egipteni mor în proteste sau în atentate teroriste. Şi când un general îţi promite siguranţă, îl crezi.

“Oamenii şi-au vândut libertatea pentru siguranţă. Tot ceea ce am cerut la începutul Revoluţiei, pâine, demnitate şi libertate, totul a fost confiscat în ultimul an”, mi-a spus unul dintre egiptenii pe care i-am întâlnit, dar care m-a rugat să rămână anonim.

Cairo – după blocuri (foto: Ştefan Voinea)

În apropierea palatului Al Gezirah, de-a lungul unei străduţe înguste se înalţă un gard lung şi foarte înalt, cu sârmă electrificată în vârf. O poartă masivă, la fel de neprietenoasă, e calea de intrare. Deşi e în centrul Cairo-ului, harta Google nu identifică în niciun fel domeniul imens din spatele gardului.

Într-una din zile am avut noroc şi poarta s-a întredeschis câteva minute. Pe ea au ieşit trei băieţi cu figuri proaspete şi dinţii mai albi ca soarele: „Aici e Clubul Poliţiştilor. Acces au doar ei şi familiile lor”. În spatele lor am întrezărit, pentru scurt timp, un alt palat, o întruchipare a prosperităţii.

Şi abia atunci mi-am amintit ce îmi mai spusese Ahmed Soheim, judecător din tată în fiu: „oamenii săraci aşteaptă doar pe cineva care să le pună mai multă pâine pe masă. Ştiu că asta e o problemă, că asta e o cale de a crea un dictator, dar… dar ce pot eu să fac?”

Clubul poliţiştilor în Cairo (foto: Ştefan Voinea)

• Citiţi aici prima parte a reportajelor HotNews din Egipt despre cine a furat Revoluţia egiptenilor şi activiştii pentru drepturile omului aflaţi astăzi la puşcărie.

Notă: Acest reportaj a fost realizat cu sprijinul financiar acordat de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare (FOND), căreia îi adresez cuvenitele mulţumiri, prin proiectul “World-wise Europe: A more coherent Europe for a fairer World”, finanțat de Comisia Europeană.