“In ceea ce priveste “Proiectul de Lege privind contractele de credit pentru consumatori garantate cu bunuri imobile” initiat de catre ANPC, bancile membre ale Consiliului Patronatelor Bancare din Romania (CPBR) saluta initiativa de a se incerca transpunerea Directivei 17 a UE din 2014, insa considera ca datorita complexitatii situatiilor ce pot fi generate de prevederile acestuia si a impactului considerabil pe care l-ar avea asupra unor asemenea contracte, e necesara o consultare extensiva cu membrii sectoarelor financiar-bancar si imobiliar. Astfel, dupa studierea Proiectului de Lege mentionat mai sus, membrii CPBR au solicitat ANPC prelungirea perioadei de consultare publica cu cel putin 90 de zile, pentru a permite elaborarea unui studiu de impact si identificarea solutiilor optime in beneficiul consumatorilor si in spiritul Directivei 2014/17 /UE a Parlamentului European si a Consiliului din 4 februarie 2014″, explica Bogdan Preda, director executiv de PR in cadrul CPBR.

In plus, CPBR a supus atentiei ANPC inauntrul perioadei de consultare publica care a expirat pe 5 martie si un set de observatii preliminare. Din punctul de vedere al CPBR, acestea tin inclusiv de faptul ca in exercitiul sau de a transpune in legislatia nationala Directiva 2014/17/EU, ANPC realizeaza o transpunere excesiva si chiar contrara a Directivei si/sau a institutiilor de drept national. Mai mult, ANPC, prin proiectul pe care-l propune, pare sa propuna o interventie a statului in pretul contractelor, contrar mecanismelor economiei de piata.

Nu in ultimul rand, proiectul ANPC stipuleaza si aplicabilitatea legii pentru contractele in curs de derulare la data intrarii in vigoare a acesteia, ceea ce se situeaza impotriva literei si spiritului Directivei, care mentioneaza in mod expres ca aceasta nu poate fi aplicata retroactiv. Credem deci ca avem de-a face inclusiv cu o interpretare eronata a acquis-ului comunitar, motiv pentru care consideram ca e necesara o discutie extrem de serioasa asupra acestui proiect de lege, mai spune Preda.

Argumente impotriva actualului proiect:

• 1. Obligarea bancilor ca, in cazul creditelor in valuta, de a acorda, pe langa dreptul de conversie a creditului intr-o alta valuta, si dreptul consumatorului la o reducere a costurilor de creditare cu cel putin 10% (art. 30 coroborat cu art. 34 din Proiect). Directiva nu reglementeaza o astfel de masura si de ce 10% si nu 20% sau 2%? Care sunt calculele care au stat la baza acestei ropuneri punctuale? Cum s-a ajuns de fapt la acest nivel? Poate ca aici trebuie putin re-gandit proiectul.

• 2. Stabilirea ratei de conversie la cursul de schimb anuntat de BNR (art. 33 din Proiect). Cursul pe care BNR il calculeaza zilnic in jurul pranzului este un curs mediu, artificial, orientativ fiecare banca facand tranzactii valutare la valori diferite ale euro/dolar/franc. Directiva 17/2014 prevede foarte clar ca este vorba de rata de schimb a pietei, nu cea de referinta anuntata de bancile centrale, tocmai pentru ca nu se poate face raportarea decat la o rata reala de tranzactionare. Nu e mare lucru de inclus acest amendament in proiectul supus dezbaterii.

• 3. Aplicabilitatea legii pentru contractele in curs de derulare la data intrarii in vigoare a Legii (Art. 35 alin.2 din Proiect). Directiva aici e foarte clara:”Statele membre pot sa reglementeze mai in detaliu imprumuturile in moneda straina, cu conditia ca o astfel de reglementare sa nu fie aplicata cu efect retroactiv.” (art.23 alin 5 din Directiva). Poate autorii proiectului vor fi mai atenti la formularea in cauza.

• 4. Limitarea pretului contractului de credit prin limitarea nivelul dobanzii curente la 15%, pentru orice tip de credit (art.44 alin.2 din Proiect).Din nou, de ce 15% si nu 8% sau 20%? Care e scenariul de baza care a dus la 15%? Poate autorii proiectului vor depune si o anexa cu calculele care au stat la baza tentativei de transpunere a Directivei.

• 5. Limitarea perioadei de declarare a scadentei anticipate si de initierea a procedurii de executare silita (art.46 alin.9 din Proiect). “Perioada dintre declararea scadentei anticipate si executarea silita este intre cel putin 3 luni si cel mult 6 luni”, zice Proiectul. A obliga bancile sa initieze procedura de executare silita dupa 3 luni de restanta nu este intotdeauna o actiune in favoarea consumatorului. Viata arata ca o simpla cerere de esalonare datorata imposibilitatii de achitare a ratelor se rezolva uneori si in 6 luni de la depunerea ei. Exista riscul ca o eventual negociere a partilor pentru o restructurare/refinantare sa nu se incadreze in termenul maxim prevazut de proiect. In aceste conditii, pentru a se putea incadra in cele 6 luni, creditorul va declansa procedura de executare silita si nu va mai negocia cu imprumutatul o eventuala reesalonare. Gasirea unor solutii – proces care nu se poate incadra intotdeauna in termenul de 3 sau 6 luni – depinde si de modul in care coopereaza clientul. Poate autorii proiectului vor fi mai atenti la termenele in cauza

Argumente in favoarea actualului proiect:

• 1. Realizarea conversiei fara niciun cost pentru consumator (art.35 alin.2 din Proiect). E greu de crezut ca acest articol va ramane in aceasta forma, intrucat nimic nu e gratis iar cineva va trebui sa suporte costurile. Fie bancile fie prin intermediul unui fond infiintat, fie printr-o alta solutie pe care o vor gasi autorii proiectului. Trebuie sa se tina cont de faptul ca modificarea monedei creditului are implicatii asupra garantiei existente (accesoriu al obligatiei principale) in sensul ca este necesara si amendarea contractului de ipoteca imobliara si/sau efectuarea mentiunii de publicitate in CF, pentru noua valoare a creantei (noua moneda). Aceste costuri sunt in prezent in sarcina consumatorului.

• 2. Tot o limitare a costurilor contractului este si cea referitoare la cuantumul dobanzii penalizatoare in diverse etape ale derularii creditului (Art. 45 alin. 2, alin. 7 si alin. 8). Directiva permite statelor membre sa impuna doar o limitare a costurilor suplimentare datorate neindeplinirii obligatiilor de plata, la cuantumul necesar pentru a compensa creditorul pentru costurile suportate in urma nerambursarii.

• 3. Limitarea dreptul creditorului de a-si recupera integral creanta (art. 47 din Proiect). Aici discutiile pot fi impartite, fiind cu siguranta si din aceia care vor spune ca bancile sunt obligate prin reglementarile BNR sa urmareasca recuperarea datoriilor pana la epuizarea tuturor cailor legale de recuperare. “Aceasta limitare se aplica si in raport cu statul, prin Ministerul Finantelor, avand in vedere ca Proiectul nu exclude aplicarea sa la creditele acordate in cadrul unor programe sustinute de statul roman (de exemplu, Prima Casa)?”, se intreaba bancherii. Ideea este ca si bancile sa isi asume riscuri, nu doar clientii.

• 4. Consilierea clientilor sa fie facuta de independenti, nu de consilieri bancari. E foarte ok, numai ca trebuie spus sau limitat si pretul pe care acestia pot sa-l ceara clientilor.

• 5. “Modul in care creditorii remunereaza si isi motiveaza intermediarii de credite, precum si modul in care acestia din urma isi remunereaza si isi motiveaza personalul nu aduc atingere capacitatii acestora de a actiona in interesul consumatorilor si, in special, nu depind de realizarea unor obiective de vanzari” (art.67 din Proiect). Foarte bun. Pana acum, goana dupa vanzari (care erau insotite de bonusuri consistente in cazul in care “prosteai” clientii sa se imprumute) a dovedit ca genereaza monstri.

Nu trebuie sa cadem nici in capcana bunelor intentii ale unora sau altora. Un coleg a scris aici despre cum vin bancile in mod concret in sprijinul clientilor.

• Citeste si:Confesiunea unui ex-bancher pe tema creditelor in CHF: Niciun client nu avea posibilitatea negocierii/Clientii nu stiau diferenta dintre un comision lunar sau anual/ Eram platiti in functie de cate credite dadeam

Sau vezi “Cateva motive pentru care bancile au ramas fara suflu in timp ce alergau dupa cota de piata”