Rodica Ciobanu s-a nascut in 15 aprilie 1962 si a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova.

Ea a lucrat ca reporter la departamentul Politic al publicatiei Azi, a fost sef al sectiei Politic la Adevarul si Gandul, iar in ultimii sase ani a fost editorialist la Gandul.

“Deoarece stiu ca m-ar fi certat daca scriu <afectat> sau <emotional> stirea despre moartea ei, trec peste acest amanunt pe care-l anticipase inca de acum o luna si am sa povestesc in cateva randuri ceva despre vocea Rodicai Ciobanu. Rodica este vocea de la celalalt capat al firului. De 10 ani vorbim la telefon, la inceput, cand mi-a fost sefa, in fiecare dimineata, in ultimii ani, cand o sunam eu, din doua in doua zile. Intotdeauna calculata, serioasa, corecta, Rodica era, in discutiile noastre despre <ce e la zi> exact asa cum scria: o voce lucida, rationala, analitica, fara stridente. N-am auzit-o niciodata ridicand glasul, vorbind buruienos, cum se obisnuieste in presa: eleganta in exprimare, clara in argumente, Rodica iti impunea sa fii civilizat si sobru, sa-ti folosesti mintea, sa judeci cu capul tau. Credea ca presa nu este despre noi, ci despre altii, asa ca respingea textele confesive sau impresioniste la persoana I sau a II-a: <Cand ajungem noi subiect de stire sa stii ca am ajuns rau>. (…)

In ultima vreme, cand boala o chinuia si cand scria un text de 3000 de semne pret de patru-cinci ore folosindu-si un singur deget, mi se plangea a doua zi: <Uite, mai, iar ma injura…> O incurajam pe ton glumet: <Nu pune la inima, Rodica, noi facem un serviciu social, daca nu ar injura pe forumuri cine stie unde Dumnezeu si-ar varsa nervii>. Nu gusta popismele mele. Pentru ea, extremismele, intoleranta, agresivitatea, ura care erupeau pe forumurile ziarelor erau un semnal de alarma ca ceva nu e bine cu oamenii din tara aceasta. Si atunci evada. In rarele momente cand deveneam confesivi, visa la un oras nordic, cu multa verdeata, cu trotuare curate si oameni politicosi. Alteori isi aducea aminte de satul copilariei sale inconjurat de dealuri (<Acolo am fost cea mai fericita>) si promitea ca intr-o zi, cand va termina cu munca la ziar, se va intoarce acolo. Intr-o vreme evadase in Second Life, o realitate virtuala in care se putea zbura.

Prinsa in capcana unui corp care a tradat-o si care in final i-a furat si vocea, Rodica a ramas o minte brici pana la sfarsit. A fost una dintre cele mai frumoase minti pe care le-am cunoscut. Saptamana trecuta, povestindu-i, in camera de la Terapie Intensiva, <ce e la zi>, i-am citit pe buze ca ma roaga s-o mai las putin, ca deocamdata nu poate scrie. Radea din ochi: <Mi-au dat oxigen si visez frumos>. In aceasta dimineata, Rodica nu s-a mai trezit”, a scris Florin Negrutiu.