Aşa cum anticipam pe 25 mai, chiar în ziua alegerilor europarlamentare, „urmează prima legislatură a Uniunii Europene, după cea începută în 1989, fără o nouă extindere”.[1]Cu excepţia legislaturii 1989-1994, fiecare din legislaturile de după 1979 (practic, de când se votează universal pentru Parlamentul European) a adus cel puţin un nou stat membru! De la nouă membri în 1973 s-a ajuns, prin extinderi succesive, la 28 state membre în iulie 2013, după admiterea Croaţiei.

Paradigma integrării europene şi-a atins, se pare, limitele istorice, cel puţin pe dimensiunea lărgirii, dacă nu cumva şi pe cea a adâncirii procesului de integrare, unde discuţia totuşi nu s-a încheiat, în pofida împotrivirii tradiţionale a britanicilor.

Nu întâmplător Juncker a spus acest lucru limpede, chiar înainte de a deveni, oficial, preşedintele Comisiei Europene. Astfel, nu va putea fi acuzat de vreun eşec al Uniunii în acest sens, peste cinci ani, când se va discuta despre un al doilea posibil mandat al luxemburghezului în fruntea executivului european. S-a „acoperit”.

Imediat după această declaraţie, cancelarul Angela Merkel (datorită căreia Juncker este astăzi şeful Comisiei şi care, presupunem, a avut discuţii de fond cu acesta, cu mult timp înainte de desemnarea ca „Spitzenkandidat” al PPE) a completat că Germania doreşte o continuare a apropierii Balcanilor de Vest de Uniunea Europeană (a se citi Serbia, în principal) şi chiar o „perspectivă europeană” realistă pentru aceste state candidate, chiar dacă dincolo de orizontul legislaturii abia începute. Deci, şi Angela Merkel s-a spălat pe mâini de suspiciunea de a avea ceva în comun cu oprirea extinderii spre Est, să nu credem cumva că ar fi vorba de Germania… Mai rămâne ca şi preşedintele Hollande să spună că Franţa rămâne în principiu „deschisă politicii porţilor deschise”, că nu se opune admiterii de noi state, ca ipocrizia franco-germană vis-a-vis de Estul Europei să fie maximă iar Juncker să pară că este cel care a fost „tocmit” (dar pe ce salariu!) să scoată castanele din foc cu mâna lui… Până la urmă trebuia să spună cineva, franc, că povestea absorbţiei occidentale a Estului a luat sfârşit.

Niciun cuvânt aşadar despre Republica Moldova, Ucraina sau Georgia, aşa cum anticipam în articole trecute. Ţările asociate Uniunii, membre ale Parteneriatului Estic, nu au şi nu vor avea perspectiva aderării, ci doar a unei integrări economice treptate, pozitivă în principiu dar insuficientă din punct de vedere strategic, pentru viitorul acestor state vulnerabile.

Când am vorbit, acum mai bine de trei luni, despre „noul pact ruso-german asupra Estului Europei”[2], care presupune în esenţă stoparea avansului structural al Occidentului (NATO şi Uniunea Europeană) în fostul spaţiu sovietic, au fost voci care spuneau că exagerez, că nu se poate ajunge până acolo, că extinderea spre Est va continua negreşit. Premierul Leancă vedea chiar momentul admiterii Moldovei, în 2019, ca unul realist. Nu, singurul moment „realist” pe care îl putem preconiza acum este celebrarea, în 2018, a 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România şi, respectiv, de la Marea Unire care împlinit proiectul statului naţional unitar român.

Ce are de făcut Chişinăul în aceste condiţii? Două ar fi opţiunile majore, în opinia mea. Menţinerea pe orbita discursului pro-integrare europeană, care sună bine dar nu duce nicăieri, sau revizuirea strategică adâncă a relaţiei cu România şi reconsiderarea oportunităţii proiectului unificării statale, dincolo de discursul de complezenţă („fraţi”, „relaţie specială”, „contăm pe sprijinul României” etc.) în care Chişinăul vrea de fapt să pozeze în poziţia unui stat-naţiune, cu identitate distinctă şi având consistenţă ca proiect naţional, luat în considerare ca atare în politica internaţională. Rusia a zâmbit tot timpul cu condescendenţă şi, recent, a invitat Chişinăul la negocieri pentru „continuarea colaborării economice excelente în cadrul CSI”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro