Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare launtrică necontenita, o gelozie abisală si o invidie născută din constiinta marginalitătii. Nu e vorba aici despre constiinta nefericită din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si află sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreabă de ce a ajuns pe acest tăram fara sanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază in directia sterilitătii. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii.

Social, resentimentul capătă forme diverse, intotdeauna menite să găseasca tapi ispăsitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite si de nedomesticit. O ură uneori refulată, rationalizată, camuflată, dar nu mai putin vicioasă. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanităti atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut acum cinci ani, in 2010 la editura Curtea Veche. Tema cărtii se dovedeste extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelunigiri in noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depăsită decat printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi să fiti” sună textul Internaţionalei.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi si sânge.

Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanărul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern ii dezvaluia originile in trei dimensiuni: misterul, miracolul si autoritatea.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiară fervoare proprietatea privată si promitand năpăstuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitătii in acela al libertătii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro