Vreti sa stiti cine a condus de fapt Romania in anii comunismului? Raspunsul este direct legat de afirmatia lui Stalin: “Cadrele decid totul”. A fost vorba, intr-adevar, de un grup de gangsteri politici, impostori insolenti si birocrati cinici, indivizi auto-proclamati elita a clasei muncitoare, exponenti ai unei ideologii pretins atotbiruitoare si atotstiutoare. In prim plan se aflau, fireste, vedele stalinismului autohton, Gheorghiu-Dej, Apostol, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu, Draghici, Petre Borila, Moghioros, Maurer, Ceausescu. In umbra lor cresteau noile cadre, viitoarele figuri de seama ale patidului, intre care personaje precum Manea Manescu, Constantin Dascalescu, Emil Bobu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Ilie Verdet, Ion Ionita, Vasile Patilinet, Ion Stanescu, Gheorghe Pana, Stefan Andrei, Lina Ciobanu, Teodor Coman, Constantin Olteanu. Unica lor competenta era docilitatea. Unica lor calitate birocratica era suprema, extrema, indefectibila obedienta in raport cu superiorii. Intelectual, erau mediocri sau chiar submediocri. Moral erau idioti sau idiotizati. In 1956, scriitorul marxist maghiar Tibor Dery a scris despre asemenea indivizi un pamflet celebru. Ungurii au facut o revolutie impotriva tipului uman numit “tovarasul Kucsera”. La noi aceasta revolutie impotriva “tovarasului Bobu” a avut loc tarziu si, din pacate, cum o dovdeeste cazul Dan (Felix) Voiculescu cu efecte (inca) neconcludente.

Deci cine a fost tovarasul Emil Bobu? Sa facem aici un mic exercitiu de kremlinologie adaptata conditiilor romanesti. Nascut in comuna Varfu Campului din judetul Botosani, de profese strungar in fier, sapte clase primare, cursuri la fara frecventa pe baza carora obtine (ne imaginam cum) dfiploa de drept, absolvent al pepinierei de cadre a regimului, Scoala Superioara de Partid “Stefan Gheorghiu”. Intra devreme (relativ vorbind) in PCR. Ucenic la Atelierele “Nicolina” din Iasi, face rapid cariera in organizatia comunista de tineret . Asa-zisele studii de drept le-a facut cand devenise de-acum, dupa 1952, ofiter al MAI si procuror militar. Este integrat in aparatul CC al PMR, ajunge instructor (functie cheie in acel furnicar al represiunii politice, politiste si ideologice). Lucreaza in sectia organizatii de masa, in subordinea lui Petre Lupu si a lui Nicolae Ceausescu. Se poate prespune ca ilegalistul iesean Petre Lupu a fost patronul sau in acel siustem clientelar.

Dupa moartera lui Dej, face parte din grupul aparatului de partid utilizat de Ceausescu pentru a se debarasa de baronii defunctului dictator si a-si impune puterea personala. Detine toate functiile imaginabile, inclusiv pe aceea de ministru de interne. Odata cu ascensiunea Elenei Ceausescu, devine umbra acesteia. Este proverbiala pentru comporramentul sicofantic. Aporifa sau nu, povestea lui Bobu incercand sa calmeze nervii “tovarasului Corbu”, unul din cainii familiei Ceausescu, capteaza natura infricosata si lasa a personajului (in relatiile cu superorii, desigur). Nu se poate vorbi, in cazul sau, de caracter, ci doar de socanta absenta a acestuia.

Devenit, in 1965, super-boss local la Suceava se ilustreaza prin metode autoritare si entuziasam orb in raport cu orice indicatie venea de la Bucuresti. Ajunge sa faca parte din cercul intim. Nu exista functie importanta care sa-i scapat celui devenit principalul om de serviciu al familiei dictatoriale: vicepresedinte al Consiliului de Stat, ministrul muncii, presedinte al UGSR, presedinte al Consilulului National al Agriculturii. Primeste decoratiile cele mai ravnite, inclusiv titlul de “Erou al Muncii Socialiste”. Ca secretar al CC, Bobu este adjunctul Elenei Ceausescu in fruntea comisiei de cadre a partidului. Este responsabil, alaturi de aceasta, de cea mai inchistata si agresiva politica anti-intelectuala si meritofobica care putea fi inchipuita. Nu doar ca nu face nimic sa o modereze pe “ilustra savanta”, ba chiar dimpotriva, ii canta cu zel in struna. Cu doar patru clase primare, sotia sa, Maria Bobu, a terminat si ea dreptul la fara frecventa, tot in cumplitii ani 50. Revolutia din decembrie 1989 a prins-o ministru al justitiei.

Ca membru al Comitetului Politic Executiv si al Biroului Permanent, Emil Bobu a stat alaturi de nefastul cuplu pana in ultima clipa, a votat toate deciziile criminale. A fost condamnat apoi pentru genocid, dupa care sentinta a fost reformulata si, final, uneltele umane ale regimului criminal si ilegitim au ajuns din nou in libertate. O conditie existentiala pe care au refuzat-o, cu morbida indarjire, celor tratati drept cobaii experimentului totalitar.

Nimic nu au detestat mai mult acesti indivizi decat libertatea si drepturile omului. Justitia comunista a fost o contradictie in termeni. Acesti indivizi au participat la instituirea si perpetuarea unui sistem al represiunii deschise si camuflate, al minciunii institutionalizate si al atacului sistematic impotriva a tot ce inseamna moralitate, onoare si adevar. Fara infinita lor slugarnicie, scenariul comunismului dinastic ar fi fost de negandit. Asa va ramane in istoria Romaniei personajul Emil Bobu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro