Spre deosebire de „Saw IV” care in 2008 a fost initial interzis de comisia de rating a CNC permitandu-i-se, dupa contestatie, sa fie vazut doar de spectatorii de peste 18 ani, in filmul lui Manuel Martin Cuenca nu vei vedea cutite taind corpul, desi il vezi pe erou prajindu-si o fripturica si mancand-o la cina.

Nu vei vedea sange improscand peretii, ci vei vedea – o singura data, un fir de sange prelingandu-se pe pardoseala. Totul e sugerat, totul e vatuit si glacial in acest film fara prea multe dialoguri sau prea multe explicatii, recomandat in trailer ca „poveste de dragoste” (!).

E ceva fascinant si macabru in povestea croitorului singuratic din Granada care isi duce zilele intre apartamentul pustiu si atelierul frumos aflat la doi pasi, si care din cand in cand –atunci cand doreste o femeie, o hacuie, o face pachetele si o pune la frigider.

Viata nu-l mana din urma pe Carlos. Ziua taie scartz-scartz materiale pentru costume si asculta la radio muzica clasica sau stiri. Seara sta ca un ermit la masa goala si infuleca doar friptura cu vin rosu.

Paralela cu doctrina transubstantierii e mai mult decat evidenta – cred ca ea a socat comisia de la CNC -, dar, dincolo de indrazneala de a pune in oglinda corpul si sangele lui Christos cu corpul si sangele victimelor, filmul nu o aprofundeaza.

El nu aprofundeaza, de fapt, mai nimic. Stilul estompat se potriveste vietii ingrozitoare a acestui om ale carui orori raman nestiute si nepedepsite – nimeni nu stie ce face. Acest stil elegant si retinut e primul element pe care il observi si cel care mie mi-a placut cel mai mult.

Prima secventa dintr-un sir de planuri-secventa care dau povestii o curgere lenta (ca sangele venos, spre deosebire de cel arterial) e un cadru fix cu o benzinarie luminata in noapte si observata de la mare departare.

Dureaza mult pana masina cu cei doi pasageri, pe care abia-i observam ca sunt barbat si femeie, se pune in miscare, iar cand se apropie de aparatul de filmat, acesta se roteste si ne dam seama ca era, de fapt, un unghi subiectiv.

Cineva ii urmarea pe acesti oameni. Stilul etufat al filmului e chiar felul de a fi al eroului ale carui motivatii, daca exista, sunt la fel de adanci ca Groapa Marianelor. Aparitia unei vecine romance pe nume Alexandra (Olimpia Melinte), care face masaj si are un stil destul de ofensiv, il pune pe Carlos in priza, dar elanul sau amoros nu e vizibil decat in disponibilitatea tacuta de a o ajuta pe romanca.

Carlos va tine doar pentru sine gestul de maxim erotism de care e capabil, de aceea nici nu vom vedea nimic din actul in sine, care e atat de sacru incat trebuie consumat in solitudine. Dar cand la usa apare sora geamana a Alexandrei, Nina, care e reversul acesteia – blandete si vulnerabilitate in locul vulnerabilitatii motivate, Carlos da semne ca incepe sa se topeasca.

Acesta e, din pacate, momentul cand tensiunea in care te tinuse filmul incepe si ea sa se relaxeze. De aici incolo, love story-ul care se coaguleaza intre Carlos si Nina e tot mai putin credibil si ai senzatia tot mai clara ca povestea nu sustine stilul si ca la un moment dat scenaristii nu au stiut cum s-o scoata la capat.

Din cele spuse pana acum se intelege, sper, ca filmul e thriller, nu horror, deci toate grozaviile sunt sugerate. De aici dublu tais al lucrurilor care nu trebuiesc explicate si al celor care nu se sustin.

Unul dintre cele mai ingrozitoare si mai reusite momente ale filmului e cel in care, evadat la mare ca sa-si domoleasca sentimentele pentru Nina, Carlos pune ochii pe un cuplu si, dupa ce il ucide pe barbat, sta pe plaja pana se face noapte asteptand ca femeia sa iasa din apa. Ca intr-un cosmar, femeia are de ales intre a se ineca si a iesi.

Nominalizata la Premiul Goya pentru debut, Olimpia Melinte e exact ce trebuia pentru film. Are o frumusete si o personalitate foarte luminoase care o fac sa functioneze bine si in postura de Nina, si in cea de Alexandra – desi varianta Alexandra i se potriveste mult mai bine, e mult mai nuantata (Nina e prea luminoasa si sacrificiala.).

Scena confesiunii, cand Nina afla de cine se indragostise, de fapt, e jucata extraordinar, fara nici o replica, dar cu multe sentimente schimbandu-i-se pe fata – acela a fost, probabil, momentul care i-a adus nominalizarea. Pacat ca finalul nu ajuta nici interpretarea remarcabila a romancei, nici pe cea a lui Antonio de la Torre, punand punct acestei istorii intr-un mod destul de aleatoriu, sub nivelul de la care plecase filmul.

Filmele despre canibalism sunt o categorie aparte in istoria cinematografului. Ele au facut cariera in Italia anilor 70-80 exploatand latura violenta si cruda a temei (pe filiera pseudo-documentarelor pe teme tabu), in vreme ce cineasti seriosi au aprofundat-o cultural si filosofic- Peter Greenaway in „Bucatarul, hotul, sotia hotului si amantul ei” (1989), altii au parodiat-o cu staif – Tim Burton in „Sweeney Todd- The Demon Barber of Fleet Street” (2007, adaptarea unui musical celebru) sau Marc Caro si Jean-Pierre Jeunet in „Delicatessen” (1991), plus un intreg contingent de cineasti atrasi de dimensiunea primara a actului pe care au valorificat-o in thrillere despre insondabila natura umana (vezi seria „Tacerea mieilor”).

Poate nu trebuie vorbit despre „Canibal” in termeni de „ce aduce nou”. El e interesant pentru ce ar fi putut sa aduca. In ciuda povestii care se rezolva nesatisfacator, taietura lui e foarte eleganta (director de imagine e Pau Esteve Birba) si deliciile vin de aici, din zona croiului.

Trailer:

„Canibal” – de Manuel Martin Cuenca, cu: Antonio de la Torre, Olimpia Melinte, Maria Alfonsa Rosso. Premiera romaneasca 11 iulie 2014