Oricum, „Planeta maimutelor: Invazia”/”Rise of the Planet of the Apes” semana cu o introducere foarte larga in actiune, iar actiunea propriu-zisa are loc acum, la 10 ani de la epidemia provocata de maimutele purtatoare ale virusului ALZ-113 si care a distrus umanitatea aproape complet.

Cei care au supravietuit, imuni la efectele virusului, s-au refugiat undeva in San Francisco-ul invadat de balarii, sub comanda lui Dreyfus (Gary Oldman), dar perspectivele nu sunt bune pentru ca refugiul nu mai are curent electric si singura solutie e repararea unui baraj aflat in salbaticia din Muir Woods.

Intamplator, acolo isi au regatul si maimutele care intre timp s-au inmultit ca iepurii si care sunt conduse de Caesar, eroul simian al filmului precedent. Caesar, maimuta care a crescut cu oamenii de la care a invatat sa vorbeasca, e un lider intelept care si-a deprins supusii cu mantra non-violenta „Maimutele nu ucid maimute”, sperand ca va mentine astfel coeziunea interna a regatului.

Dupa cum ii e si numele, Caesar e considerat un rege si e tratat ca atare, dar este evident ca gradul sau de evolutie – si de aici, respectul cu care e tratat, e dat de educatia primita de la oameni. Inca de la primele cadre, „Planeta maimutelor: Revolutie” te face sa iti dai seama ca nu e un film ca celelalte.

Trec minute bune pana apar primii oameni, rastimp in care esti martorul unui univers aproape halucinant cu maimute care dialogheaza prin semne si icnete (limbajul lor e tradus prin subtitluri), si e ceva care pare real, oricum credibil in aceste secvente nelinistitoare.

Ce dovada mai buna ca ne tragem din maimute decat nelinistea pe care ne-o da sa le vedem purtandu-se aproape ca noi? E aceeasi neliniste, dar cu alt semn, cu care aplaudam la circ maimute in fustita dandu-se pe bicicleta.

Aceasta ipostaza in care ne-am expediat stramosii (ca sa ne simtim, poate, si mai indepartati de ei), e imitata pe ecran de una dintre maimute cand are o intalnire de gradul trei cu niste oameni inarmati de care nu stie cum sa scape.

Si atunci incepe sa faca tumbe si sa intre in personajul de maimutica zglobie si prostuta cu care ne-au obisnuit desenele animate si spectacolele umilitoare de la circ. Adica se pliaza pe orizontul de asteptare al omului.

Film „de anticipatie”? Nu e prea clar daca directia de mers e inainte sau inapoi, mai ales ca maimutele au evoluat in termenii unei civilizatii care le permite sa traiasca pasnic in colibele din copaci, sa faca focul, sa-si invete puii sa scrie, in timp ce maturii obtin hrana din pescuit si vanat.

In timp, aceste maimute ar putea evolua spre o noua rasa umana, mai curata decat cea care sta sa dispara, sau evolutia nu va insemna decat ramanarea in acelasi stadiu ca intr-un paradis primordial etern?

Sunt tot felul de intrebari pe care esti tentat sa ti le pui, dar nici o clipa nu ai senzatia ca ceva ar suna fals. Realizate in stop-motion, procedeu care preia miscarile actorului si le suprapune peste silueta personajului creata pe computer, maimutele nu sunt doar expresive, ci si credibile.

De la actor la maimuta:

Cum spuneam, maimutele par reale desi, in acelasi timp, ti-e clar ca sunt „fake”-uri. Asta e si conventia pe care se bazeaza cinema-ul. Ii acordam prezumtia de realitate (sic!), intram in poveste si vrem sa credem ca e pe bune, desi stim din start ca totul e fictiune.

E chiar mai mult de atat: maimutele din film au in mod real, din constructie, ceva uman in ele, si acest rest de om in ele le face atat de expresive pentru ca le permite sa joace din ochi. Si din acest motiv sunt mult mai nelinistitoare decat oamenii costumati din filmele de altadata, iar franciza „Planeta maimutelor”, demarata in 1968, a intrat intr-o noua paradigma.

Filmul se desfasoara mai ales in compania maimutelor, avand un grup de personaje principale si secundare mai carnoase si mai bine construite decat atatea personaje umane din alte filme.

Caesar, fiul sau Blue Eyes sau antagonistul Koba nu sunt simple animale, cum le spune Dreyfus, iar noi aflam asta de la bun inceput. Respectul pe care il castiga in ochii nostri (chiar si Koba, care e rau, e argumentat si „plin”) ne fac aproape sa le numim „maimute” cu retinere, ca si cum ar suna depreciativ. (Ce ne face pe noi oameni?, ar trebui sa ne intrebam.).

Daca in celebra sa carte din anii 60, „Maimuta goala”, Desmond Morris sustinea ca omul e singura maimuta din cele 193 cunoscute care nu are blana (fiind si cea mai erotizata dintre toate, de aici evolutia lui ca specie), miza filmului lui Matt Reeves sta in ambitia de a arata ca oamenii si maimutele au deopotriva partea lor de umanitate si de violenta – prin asta de a pune in discutie evolutia omului ca specie.

Dar pana si termenul de umanitate e arogant si restrictiv. Sunt toti oamenii umani? Animalele au doar animalitate? Ajungem, pana la urma, sa ne impiedicam in limbajul pe care l-am creat pentru uzul nostru.

Semanand prin tinuta lor demna si teapana cu niste indieni (cei din pozele vechi ale lui Edward S. Curtis) dar avand ceva (aerul atemporal?) si din Soldatii de Teracota, maimutele calare din film vor deveni antologice. Un animal folosind alt animal in folosul propriu e alta imagine care ne scutura sistemul axiologic (ma rog, nu s-au facut inca filme avand ca personaje plante saprofite.).

Obisnuiti deja cu violenta asupra oamenilor pe care o consumam macar in doze homeopatice (ca sa ne descarcam prin intermediari propria violenta), nu ne mai crispam cand vedem un om impuscat pe ecran – in schimb, imaginea unui animal ranit ne afecteaza mult mai mult.

Vedem si asta in film, dar vedem si cum maimutele preiau violenta omului si armele acestuia. Secventele in care oamenii se lupta cu maimutele sunt chiar angoasante.

Ce parabola anti-militarista mai buna decat un animal viciat de agresivitatea umana sau, in alta cheie, decat confruntarea dintre om si stramosii lui? Aceaste secvente functioneaza ca o oglinda care deformeaza si amplifica propria noastra violenta.

Filmul are aceasta capacitate de a fi in acelasi timp entertainment, dar si nelinistitor. Un film care pune probleme, cum se spune. Prietenia dintre Caesar si Malcolm (Jason Clarke), doi reprezentanti de calitate ai speciei lor, se hraneste din traditia povestilor hollywoodiene, dar nu e un stereotip lemnos in film.

La fel ca maimutele cu gena umana create prin stop-motion, ceea ce vedem e un entertainment filosofic (!) mult mai de calitate ca, de pilda, kitsch-osul „Inception”, si e cumva in aceeasi paradigma cu „Avatar”, doar ca, lucrand genealogic, e mult mai angoasant decat escapistul film al lui James Cameron. In avantajul lui e si faptul ca povestea e suficient de simpla (dar bine legata) cat sa te faca sa vrei gandesti mai mult dupa ce iesi din sala.

Daca „Inception” iti dadea informatie otova cu galeata, aici ai senzatia ca ceva esential iti scapa si ca, in mod ciudat, ar putea avea legatura cu tine, nu cu povestea. Ca si cum ai fi trecut printr-o hipnoza regresiva care te-a facut sa retraiesti lucruri neplacute din trecutul speciei tale. De ce am scris hipnoza regresiva si nu vis premonitoriu n-as putea explica.

Trailer:

“Planeta maimutelor: Revolutie”/”Dawn of the Planet of the Apes”- de Matt Reeves, cu: Andy Serkis, Jason Clarke, Gary Oldman, Keri Russell, Toby Kebbell, Judy Greer. Premiera romaneasca 11 iulie 2014