(a) Că, după umila mea părere, dar şi citând nişte antropologi ai religiei, textul scripturilor ce stau la baza civilizaţiilor mari şi complicate, cu vechimi de mii de ani, nu crează el însuşi, în mod determinist, o anume practică socială, pentru că poate fi citit în multe feluri. Marea Tradiţie este înconjurată de o sumedenie de Mici Tradiţii, de sorginte regională, istorică, etc, ce îi dau cheia de lectură sau măcar accentele. Deci n-are sens să căutăm în “esenţa Islamului” cauzele violenţelor, nici să privim terorismul contemporan drept o fatalitate ce ţine de ciocnirea apocaliptică a civilizaţiilor.

(b) Insă întâmplarea face ca în ultimele decenii printre musulmani, în special cei arabi, să fi câştigat un ascendent interpretările radicale ale textelor sfinte, care aleg din Coran şi Hadith (tradiţia privind faptele şi învăţăturile Profetului, codificată mai târziu) părţile cele mai intolerante şi le dau o lectură strict literală. Asta ar fi ca şi când noi am selecta din Evanghelii doar Matei 10:34 (Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie) şi am face din asta principiu universal de guvernare, în numele lui Isus. Faptul că marea masă de musulmani nu ia parte activă la agresiuni fizice în numele credinţei lor nu înseamnă că nu există în sânul comunităţii un asemenea model cultural de prestigiu, al războinicului sau martirului sinucigaş, ce crează debuşee sociale pentru tineri debusolaţi sau aventurieri politici care îi manipulează pe primii.

Ca atare, îndrăzneam să sugerez, soluţia convieţuirii paşnice ar fi o de-radicalizare a lecturii Coranului în interiorul comunităţii, bazată pe un alt tip de interpretare. Iar că asta nu ar fi o fantezie o demonstrează istoria: au existat şi există în Islam şi asemenea Mici Tradiţii mai paşnice, mai puţin fundamentaliste (ori raţionaliste, ori mistice), unele chiar vechi şi prestigioase; dădeam acolo şi câteva exemple răzleţe. Aceste comunităţi procedează ca şi noi astăzi, cu pasajele mai sângeroase din Biblie, din care nu ne mai facem flamură şi program de guvernare.

Ei bine, după ce m-am cam hazardat cu sugestia mea, eram totuşi dator să revin şi să arat că o lectură mai tolerantă a Coranului nu e o utopie şi că este doar un accident nefericit al istoriei să fim contemporani cu o estompare a Micilor Tradiţii mai tolerante şi o ascensiune a celei mai proaste. Şansa ar fi să fie resuscitate celelalte şi delegitimată ultima, iar acest în acest effort ce trebuie, evident, să vină din interiorul comunităţii, putem da şi noi o mână de ajutor, măcar spunând lucrurilor pe nume şi informându-ne mai corect atunci când vorbim. Nu de alta, dar chestiunea e urgentă deoarece societăţile musulman-arabe învecinate Europei sunt foarte tinere, stagnează economic, deci tineret debusolat şi în căutarea unor soluţii simple şi radicale pentru sensul vieţii este din belşug pentru ani buni de aici înainte.

Şi ca să nu vorbim doar aşa, politicos şi la modul general despre toleranţa în Islam, iată aici celebrul “verset al sabiei” din sura 9, citat cel mai adesea pentru a demonstra că Islamul este prin definiţie o religie dură şi războinică, care oferă doar convertirea sau moartea:

“Iar când se vor încheia lunile cele sfinte, atunci omorâţi-i pe idolatri oriunde îi aflaţi! Prindeţi-i, împresuraţi-i şi întindeţi-le lor orice cursă. Insă dacă ei se căiesc, împlinesc rugăciunea şi plătesc dania, atunci daţi-le lor drumul, căci Allah este iertător, îndurător.” (Q9:5)

(Pentru bună măsură, al nostru Deuteronom 20:16-17 e şi mai neiertător, convertirea lipsind din meniul de opţiuni: “Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă / Ci să nimiceşti cu desăvârţire popoarele acelea, pe hetiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi şi iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău”)

Doar că în Coran, câteva versete mai jos, politica faţă de necredincioşi se relaxează substanţial în “versetul tributului”, care a fost multe secole chiar principiul de guvernare în Califat:

“Luptaţi împotriva acelora care nu cred în Allah şi nici în Ziua de Apoi şi nu opresc ceea ce Allah şi trimisul său au oprit şi nu împărtăşesc religia Adevărului, dintre aceia cărora li s-a dat Cartea, până ce ei nu vor plăti tributul cu mâna lor, fiind ei supuşi!” (Q9:29)

E cam obscur, dar apare aici posibilitatea ca cel puţin creştinii şi evreii să poată trăi în linişte alături de musulmani (cu politeiştii e mai greu) şi să le fie garantată viaţa şi proprietatea în schimbul unui impozit (tribut) şi a unui statut social vag inferior (supunerea). Este exact ce s-a întâmplat în Imperiul Otoman sub sistemul numit millet, care la vremea aceea era unul din cele mai luminate forme de guvernare inter-confesională din Europa, cel puţin dacă o comparăm cu Reconquista, alungarea evreilor şi războaiele religioase de pe continent.

Surpriza mare vine însă în sura 2, într-un verset ce pare că instituie liberul arbitru şi arată că adoptarea unei religii obţinută cu forţa nu are valoare:

“Nu este silire la credinţă! Deosebirea dintre calea dreaptă şi rătăcire este vădită…” (Q2:256)

Pentru mulţi comentatori ai Coranului – între care, curios, şi pentru Sayyd Qutb, un scriitor şi teolog musulman radical, întemeietor al Fraţiei Musulmane din Egipt, spânzurat în 1966 pentru complot împotriva preşedintelui secular Nasser – aceasta e dovada că Islamul a descoperit libertatea de conştiinţă înaintea modernilor, un principiu fundamental al drepturilor omului, prin contrast cu intoleranţa de care dădeau dovadă creştinii din Roma şi Bizanţul antichităţii târzii. Nu contează dacă aceşti comentatori exagerează cu romantizarea propriei istorii; important este că ei înşişi, din interiorul confesiunii, percep ca pe o valoare interpretarea alternativă, suficient de mare încât să-şi revendice gelos tradiţia toleranţei – şi face asta chiar un radical precum Qutb.

Iar cu asta ajungem la marele paradox al evoluţiei interpretării Coranului în epoca modernă, pe care noi, din afara comunităţii, nu-l prea percepem în adevărata sa amploare. De fapt, ar fi trebuit sa zic involuţie dacă termenii de felul ăsta n-ar fi aşa incorecţi politic. După cum ne arată scurt şi clar aici reputatul arabist Michael Cook (Cambridge şi Princeton, ca să ştim despre ce vorbim), în Islam s-a întâmplat ceva ciudat cu gândirea doctrinară, în răspăr cu sensul mişcării celorlalte civilizaţii către modernitate:

• Intâi de toate, ca şi în alte civilizaţii, a existt o istorie lungă şi diversă a interpretării textelor sfinte (Coran şi Hadith), cu gânditori de toate soiurile şi nuanţele, care peste secole a produs un mozaic de şcoli de gândire, tradiţii locale, soluţii de adaptare la diversele contexte sociale, etc. Ca notă de culoare, a existat o şcoală radical-raţionalistă la Bagdad (Mutazila), mult înainte de Toma d’Aquino.
• In secolul XIX, cu precădere spre sfârşitul său, a apărut un curent de gândire modernizator robust, ilustrat de teologi musulmani prestigioşi, care au lucrat inclusiv la reconcilierea Coranului cu ştiinţa modernă, adică la un proiect liberal şi iluminist, precum Muhammad Abduh sau Rashid Rida. Ultimul a argumentat chiar că selecţia naturală şi teoriile lui Darwin n-ar fi incompatibile cu credinţa, baza acceptării acestor noi evoluţii ale gândirii moderne existând în Coran, că dobânda e un instrument economic legitim şi că reprezentarea formei umane în artă (inclusiv prin statui!) nu pune probleme doctrinare atâta vreme cât reprezentările respective nu fac obiectul veneraţiei religioase. Ce este extraordinar, cel puţin din perspectiva zilei de azi, e că asemenea oameni nu erau nişte marginali sau dizidenţi persecutaţi care scriau pe undeva în exil, ci se numărau printre cei mai influenţi intelectuali arabi ai vremii lor, ocupând poziţii înalte în sistemul de justiţie sau în universitatea Al-Azhar din Cairo, centrul gândirii islamice (fondată în anul 970). Este imposibil să nu te întrebi cum ar fi privit ei afacerea cu caricaturile de la Charlie Hebdo; probabil, foarte diferit de cum o face establishmentul islamic de azi.
• Printr-o formidabilă suceală a sorţii, curentul modernizator aproape că s-a stins după jumătatea sec XX iar gândirea islamică s-a mutat treptat-treptat către interpretări şi practici zise “tradiţionaliste” – ceea ce e o eroare terminologică, pentru că tradiţia, cum am văzut, era mare şi complexă. De fapt la ce asistăm noi acum este o neo-radicalizare a Islamului bazată pe o lectură îngust-literală a textelor sacre şi pe o încercare de a uniformiza imensa diversitate de practici şi atitudini, punându-le într-un canon puritan decretat ca “singura şi adevărata credinţă”. Acest salafism care a prins rădăcini şi este astăzi promovat propagandistic drept singura ortodoxie musulmană (trăgând cu toate tunurile mass media vechi şi noi, puse la dispoziţie de societatea contemporană), încercându-se marea uniformizare, este el însuşi un curent nu foarte vechi şi pentru o bună bucată de vreme marginal în Islam, iniţiat de un imam pe nume al-Wahhab în sec XVIII. Dacă vreţi, forţând un pic lucrurile, poate fi considerat o reacţie patologică la modernizare a unei societăţi periferice (sau recăzute la periferie), aşa cum în Europa şi China am avut comunismul sau în America Latină teologia eliberării.

Care sunt cauzele pentru care centrul de greutate al gândirii religioase s-a deplasat în ultimele decenii către ultra-conservatorism, în special în lumea arabilor musulmani, astfel încât un vechi radical precum amintitul Qutb, considerat un pericol maxim în anii ‘50-‘60, ar fi azi cam pe la centru-dreapta spectrului politic, este mult prea complicat de explicat pe scurt; şi evident, sarcina mă depăşeşte. Un bun început de discuţie în această direcţie îl face aici Andrei Cornea, când punctează corect câteva lucruri prea puţin înţelese la noi, unde caricatura istorică trece drept analiză. Anume, că modernitatea de tip european şi-a exportat prin globalizare nu doar produsele standard (secularizarea, raţionalismul ştiinţific, revoluţia industrială şi liberalismul politic) dar şi contra-reacţiile la acestea.

Anti-occidentalismul s-a inventat în formele sale standard tot în Occident (nu mai citez acum toată pleiada de autori şi activişti de toate naţiile şi orientările, de la extrema stângă la extrema dreaptă, mergând de la autocritica socială plauzibilă pana la forme patologice ale urii de sine) iar din repertoriul imens de modele de prestigiu cultural, practicanţii tiermondismului (de la Ghandi, Nasser, Senghor şi sociologii latino, până la khmerii roşii sau Osama bin Laden) au putut alege tot ce li se potrivea mai bine. Lumea arabă a experimentat inclusiv proiecte seculare, cvasi-marxiste (la nivel de stat militarist în Egipt, Siria sau Libia; sau ca formă de insurgenţă armată prin Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei); sau proiecte naziste: vezi povestea în perpetua dezbatere a marelui mufti al Ierusalimului şi lider palestinian Haj Amin al-Husseini, apropiat al lui Hitler şi mare antisemit, şi rolul jucat de acesta (sau nu) în Holocaust.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro