Când vine vorba de mariajul dintre modernism și politic, lucrurile se complică aproape demențial. Este și cazul relației tumultoase dintre moderniștii ruși și promotorii/apărătorii Revoluției din octombrie. Deși la o primă aproximare ar putea părea că modernistul rus nu face casă bună cu fanaticul militant bolșevic, simpla declarație de dragoste limpezește în multe ocazii apele acestei aparent bizare intersectări. Consecutiv, când dragostea față de partid se cere edificată, apar pustiitoarele lupte fratricide pentru așa-zis “necesara” simplificare. Vechi tovarăși de drum artistic și reprezentanți de seamă ai avangardismului rus, Vladimir Tatlin și Kazimir Malevici, par a se plia perfect pe această devastatoare ecuație. Tatlin, spre exemplu, nu se sfiește să declare abstracțiunile “ne-socialiste” ale lui Malevici ca pur și simplu intolerabile. Și toate acestea, în condițiile în care în primii ani de după Marea Revoluție aproape nimeni nu părea a le cere reprezentanților artelor să adopte o poziție sau alta. Nu trebuie, de pildă, uitat că Lenin avea cu totul alte probleme în primii ani care au urmat preluării puterii, iar arta nu era cu siguranță pe agenda sa de încartiruire ideologică. Repet, nu de la început! Anatoli Lunacearski, primul Comisar al Poporului pentru Instrucția Publică (responsabil de cultură și educație) era cu siguranță un personaj straniu în ograda bolșevică, un individ aproape “civilizat”, trăit și instruit în Occident, iubitor al esteticii și, am putea spune, surprinzător de tolerant pentru prima misiune “roșie” ce-i va fi revenit. Observația nu face decât să confirme, într-o măsură mai mică sau mai mare, că moderniștii ruși își aveau încă soarta în propriile mâini în primii ani de după 1917. Lucrurile aveau să se schimbe curând și radical…

Întors în Rusia, din Germania, încă din 1914, Vasili Kandinski lucrează pentru o vreme în Comisariatul pentru Instrucția Publică, acolo unde se ocupă asiduu de planurile unei noi reforme în sistemul școlilor de artă, ba chiar are câte ceva de spus în deciziile noului guvern bolșevic privind achiziționarea unor opere de artă care urmau a fi distribuite variilor muzee de provincie. Asta nu înseamnă încă nimic, ci subliniază doar și mai puternic graba cu care personaje de tip Tatlin s-au grăbit să-și eviscereze ideologic confrații. Kandiski se deșteaptă însă relativ repede și, după doar 4-5 ani de muncă în folosul cauzei revoluționare, părăsește Rusia bolșevică pentru un Weimar cu mult mai atrăgător… cel puțin un loc care încă îi mai putea hrăni iluzia autonomiei artistice (pleacă în 1922 spre a preda la Bauhaus-ul lui Walter Gropius). Malevici pe de altă parte, rezistă un pic mai mult sub noua configurație politico-ideologică și predă până în 1928 la nou înființata Galerie a Culturii Artistice ruse (cel puțin pentru el, lucrurile se strică atunci când e obligat să treacă la arta figurativă, lucru pe care l-a detestat mereu și profund).

Evident, lăsând la o parte excesele de zel inițiale ale unor Tatlin, mulți alți moderniști ruși s-au “deziluzionat” pe propria piele. În lumea compozitorilor, Prokofiev (pe care biografii preferă să-l numească un “modernist moderat”) își primește paharul cu venin abia în 1936, atunci când se întoarce acasă după ce petrecuse două decenii în New York. Noii promotori ai realismului științific (de data asta de o cu totul alta și cu mult mai proastă factură decât Lunacearski) îi impută bietului Prokofiev “decadența” și “formalismul” (termenii preferați ai jargonului sovietic pentru a descrie fărădelegea). Și astfel se întâmplă că, întors absolut voluntar în patria-mamă, Prokofiev se vede nevoit să renunțe la “floricelele burgheze” și începe să compună, simplu și melodios, pentru mase. Problema adaptării ținea până la urmă și de natura personală a omului… Poate așa se explică cum Dmitri Șostakovici, cu mult mai serios și inexpugnabil ca Prokofiev, este făcut una cu pământul în 1936, chiar în Pravda. “Haos în loc de muzică” – numele articolului de înfierare, a făcut practic mai mult decât să forțeze un compozitor să adopte linia realismului socialist. Era un mesaj foarte clar, o amenințare la adresa breslei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro