Ostatici şi victime la Lindt Chocolate Cafe din Sidney, în decembrie, apoi o demonstraţie masivă a organizaţiei Pegida la Dresda, împotriva „islamizării Occidentului” (scandându-se energic „Wir sind das Volk” (adică „Noi suntem poporul!”, întocmai ca la schimbarea lumii din 1989), iar acum sinistrul atac terorist din centrul Parisului, împotriva redacţiei revistei de satiră Charlie Hebdo… „Cadou” politic pentru Frontul Naţional? Terorism, naţionalism, euroscepticism, populism şi radicalism, fundamentalism islamic. Greu de imaginat o combinaţie mai detonantă şi mai nocivă, într-o Europă care îşi caută, iritată şi confuză, o nouă paradigmă pentru viitor.

La ora la care scriu aceste rânduri, reacţia publică de protest la masacrul împotriva jurnaliştilor este pe cale să se coaguleze, în stradă, la Paris şi probabil şi în alte oraşe. Oroarea este imensă. Strigătul de dezgust va fi puternic iar musulmanii din Franţa îl vor resimţi (cu toţii!, mai mult sau mai puţin), chiar dacă sunt, într-un procent important, nevinovaţi şi integraţi social. Allah ar trebui să fie foarte supărat pe autorii masacrului, îmi spune logica mea, pentru prejudiciile gigantice pe care acest gest monstruos le va aduce imaginii şi credibilităţii islamismului şi comunităţilor islamice în Europa, şi pentru disconfortul la care vor fi supuşi, fără voia lor, adepţii acestei respectabile credinţe, cel puţin cei aflaţi în proximitatea evenimentelor. Mă tem de ce ar putea să urmeze. Aici nu e vorba (doar) de libertatea presei, cum limitativ se spune. E mult mai mult decât atât.

Nervozitatea societăţilor occidentale care se simt ameninţate, într-un fel sau altul, în matricea lor istorică, este acum în creştere. Ceea ce este nou în acest conflict este însă tocmai faptul că „agresorii” nu mai sunt (oficial) nişte străini, ca în trecut, ci concetăţeni de-ai lor, insideri, purtători de paşaport de aceeaşi culoare şi de număr de asigurări sociale, dar profund diferiţi cultural. Dacă până pe 11 septembrie 2001 terorismul te ducea cu gândul la ţări arabe subdezvoltate din Orientul Mijlociu sau Nordul Africii, acum trebuie să ai în vedere în primul rând versiunea home grown. „Melting pot”-ul european n-a funcţionat niciodată. Acum se pare că nu mai funcţionează nici multiculturalismul.

Lumea se schimbă din nou, şi nicidecum în bine. Liberalismul modernităţii târzii pierde vizibil teren, ca reacţie la abuzarea prelungită a generozităţii societăţilor deschise, (re)trezind astfel instinctul de conservare al majorităţilor de toate tipurile, aflate pe punctul de a-şi pierde controlul istoric asupra propriilor habitate. Ca liberal, admit cu dificultate această mutaţie de cultură politică, dar ca analist trebuie să o recunosc ca fiind reală.

Îndrăznesc să anticipez, cu firească îngrijorare, că reacţiile de tip conservator (naţionaliste, religioase, rasiale etc.) se vor înmulţi în anii următori, în Europa şi nu numai, iar toleranţa şi multiculturalismul liberal vor cunoaşte un sever reflux.

Întoarcerea discursului identitar în Occident (în particular în Europa), deloc liniştitoare, după un lung şir de decenii ceva mai relaxate din acest punct de vedere, este efectul de bumerang al unor politici poate candide ca discurs, dar insuficient fundamentate în planul consecinţelor.

Şirul acţiunilor care vizează instalarea terorii şi nesiguranţei în spaţiul occidental, pe de o parte, şi al ripostelor creştinilor la manifestarea islamismului radical cuibărit în propriile lor ţări, respectiv de apărare a vechii identităţi culturale şi civilizaţionale a Apusului, pare astăzi de neoprit. Globalizarea şi amalgamarea vechilor tipare culturale, într-o lume tot mai confuză şi mai alienată, îşi arată faţa întunecată, violentă, dincolo de strălucirea ambalajului şi de succesul aparent al globalizării tehnologice şi comunicaţionale. Faptul că toate culturile lumii au „absorbit” internetul, telefoanele mobile inteligente şi media socială nu înseamnă că se şi înţeleg mai bine unele cu altele, ci doar că pot să organizeze acţiuni mai rapide şi mai surprinzătoare, mobilizând energii mai mari şi indivizi mai mulţi într-un interval de timp mult mai scurt.

Europa tinde să devină, din nefericire, o ţintă a acestei adânci tensiuni inter-culturale (în sensul cel mai larg al conceptului), mai vulnerabilă chiar decât lumea nouă, din varii motive politice, legislative, educaţionale, tehnice, administrative. Europa nu este pregătită pentru recrudescenţa identităţilor, nu are pus la punct un sistem de management al conflictelor sociale de acest tip. Euforia integrării a anihilat, în deceniile din urmă, aceste reflexe interne „igienice”. Spirala frustrărilor, a neînţelegerilor culturale şi intoleranţei, a ciocnirii valorilor şi credinţelor fundamentale reînvie spectrul discordiei, în societăţile până nu demult ferite parcă de orice griji.

Oricât ar părea de nefiresc, nu este vorba aici de războiul Occidentului cu Orientul sau cu Islamul, ci de o teribilă schimbare internă a ceea ce numim, generic, Occident. De o schimbare din interior a lumii noastre. Niciunul din aceste atacuri nu vine din exterior, nu a fost gândit şi instrumentat de state duşmane sau de cetăţeni ai unor îndepărtate ţări musulmane, ci de cetăţeni naturalizaţi sau chiar născuţi în lumea occidentală, pe care o detestă şi pe care nu o (mai) simt ca fiind a lor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro