Pentru cei pasionați de istoria intelectuală a României în anii comunismului, îndeosebi în perioada stalinistă și în anii “dezghețului”, dar și cei ai “reînghețului”, cartea Luminiței Marcu, “O revistă culturală în comunism. Gazeta literară 1954-1968″, recent apărută la editura Cartea Românească, este o mină de aur. Concepută după modelul sovietic al săptămânalului “Literaturnaia Gazeta”, revista “Gazeta Literară” a fost principala tribună a realismului socialist în versiunea românească. Conducerea revistei a fost asigurată de-a lungul anilor de personaje în care partidul, adică Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Pavel Țugui și alți pontifi ideologici aveau deplină încredere. Unul dintre aceștia a fost Paul Georgescu, critic literar cu sensibilități estetice certe, dar în egală măsură un fanatic leninist. Poate că ar merita scrisă o biografie a acestui personaj, ținut încă în icoană de unii. Paul Georgescu s-a reinventat ca romancier în anii ’70, și încă unul de mare talent. Îl ura pe Nicolae Ceaușescu, îl numea “Căpitanul”. Dar, asemeni unui Georg Lukács, nu a renunțat niciodată la atașamentul său față de escatologia revoluționară a marxismului. A fost un leninist cultural și a murit la fel.

La fel, principiul sacrosanct al partinității (partiinost), de sorginte bolșevică, a fost pus în practică de personaje precum Ovid S. Crohmălniceanu, Mihail Petroveanu, Ion Vitner, N. Tertulian, Mihai Gafița, Savin Bratu, Zaharia Stancu, Maria Banuș, Nina Cassian și atâția alții. Unii aveau să devină personaje în romanul lui Petru Dumitriu, “Întâlnire la Judecata de Apoi”, scris după rămânerea sa spectaculoasă în Vest. În cartea Luminiței Marcu, de fapt un mascat roman de idei, Petru Dumitriu este el însuși personaj, și încă unul principal.

Luminița Marcu surprinde cu admirabilă acuitate și cu un remarcabil apetit istoric avatarurile comunismului românesc prin prisma discursului literar acceptat, chiar prescris de partid. Este explorată cu minuțioasă inteligentă istorică tentativa de a emascula orice tentație marxist-revizionistă de tip maghiar sau polonez. Dacă in Polonia un Adam Wazyk, fost stalinist, rupea cu propriul trecut de captivitate a minții (spre a relua sintagma lui Czeslaw Milosz) scriind “Poemul pentru adulți”, in România niciun scriitor major nu a făcut un pas similar. Unul dintre capitolele fascinante din carte este momentul 1956, acea clipă ratată a destalinizării în cultura românească. Orice am crede despre Alexandru Jar, ceea ce ne spune aici Luminița Marcu trebuie luat în considerație: atunci când alții se complăceau în tăceri mai mult sau mai puțin culpabile, fostul luptător din Spania și din maquis, un stalinist sinistru, puternic compromis la începutul anilor ’50, s-a trezit și a atacat deschis “îndrumarea de către partid” a literelor românești. L-a sfidat pe țarul ideologic Răutu și a cerut o dezbatere reală despre cultul personalității. A fost imediat excomunicat. De fapt, de-stalinizarea a eșuat inainte de a incepe.

Luminița Marcu știe să citească printre rânduri, un exercițiu indispensabil în acest gen de abordare în care istoria politică se îngemănează cu o subtilă hermeneutică a textelor. Discută punctele de inflexiune, descoperă ne-spusul dindărătul spusului, reconstituie motivații și configurații acoperite de valul uitării. Cartea este un omagiu adus acelor tineri critici, intelectuali reali care au respirat sub apă, vorba marelui poet polonez Stanisław Barańczak stins din viață zilele trecute, oameni de onoare și intelectuali rafinați precum Matei Călinescu și Lucian Raicu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro