Ii multumesc din suflet istoricului Cristian Vasile pentru subtila, empatica si atat de onoranta prefata pe care a scris-o la noua editie a cartii mele “Stalinism pentru eternitate”, aparuta luna trecuta la editura Humanitas. Cercetator la Institutul “N. Iorga” al Academiei, autor a numeroase carti si articole stiintifice, Cristian este unul dintre cei mai activi , respectati si profunzi interpreti ai istoriei contemporane a Romaniei. In cazul sau, se adeveresc cuvintele faimoase ale lui Corneille: “… la valeur n’attend point le nombre des années”. Fie-mi ingaduit sa spun si eu cateva cuvinte despre acest drag prieten. Vreau sa insist asupra probitatii sale intelectuale precum si asupra unei calitati esentiale si, din nefericire, de multe ori deficitara ori chiar absenta: inteligenta morala. Anticomunismul civic-liberal al lui Cristian Vasile si al altor intelectuali pe care ii admir in Romania de azi este bazat tocmai pe aceste doua dimensiuni.

Sa amintesc aici excelenta sa carte despre istoria bisericii greco-catolice sub comunism, cea despre biserica ortodoxa in primul deceniu comunist, precum si cele doua volume publicate la Humanitas despre politicile culturale in timpul lui Dej si Ceausescu (al treilea volum urmeaza sa apara anul acesta, tot la Humanitas). La care se adauga co-editarea, impreuna cu Dorin Dobrincu si cu mine, a Raportului Final (Humanitas, 2007) si publicarea cartii noastre comune “Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile Raului” (Humanitas, 2008). Face parte din comitetul de redactie al unei reviste cu adevarat exceptionala: “Studii si materiale de istorie contemprana”, publicata anual de Institutul “Iorga”. Scrie frecvent in “Apostrof” si in revista LaPunkt.

Cristian Vasile a fost intre septembrie 2011 si mai 20012 director stiintific al IICCMER. Si-a dat demisia impreuna cu intreaga conducere executiva in mai 2012. Coordonam, Cristian si cu mine, seria “Istorie contemprana” de la Humanitas, unde au aparut carti de Timothy Snyder, Coen Storck, Anne Applebaum, Vlad Georgescu, Pierre du Bois, Paul Johnson, Hannah Arendt etc A fost unul dintre primii bursieri in cadrul programului ICR-Wilson Center (i-as mai aminti aici pe Calin Cotoi, Mihail Neamtu, Ioana Macrea Toma, Damiana Otoiu, Petre Opris, Radu Tudorancea, Nicoleta Ionescu-Gura).

Ca secretar stiintific al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, Cristian a jucat un rol esential in activitatea acestui for stiintific si moral. Gratie lui, echipa de cercetare si-a mentinut si dezvoltat coerenta si coeziunea. A fost atacat imund, a rezistat fara sa ezite. La Cristian Vasile, probitatea si intransigenta se imbina armonios pe fondul unui adanc respect pentru principii. Impreuna cu Dorin Dobrincu, a orientat activitatea Comisiei Prezidentiale Consultative. comuniste din Romania. Alaturi de alti tineri istorici, politologi, sociologi, filosofi, Cristian a contribuit la fortificarea metodologica a Raportului Final, facand din aceasta lucrare una care sa respecte cele mai inalte standarde internationale in domeniu. Public aici un fragment din prefata sa, preluat din revista online LaPunkt. Tot acolo, pot fi citite fragmente din cateva capitole ale cartii in cadrul rubricii centrale, “Punctul saptamanii”. Le sunt recunoscator coordonatorilor revistei pentru aceasta frumoasa, emotionanta surpriza. O vad ca pe o expresie a unei incasabile solidaritati intelectuale.(VT)

“Se împlineşte aproape un deceniu de la apariţia ediţiei româneşti a acestei cărţi şi cred că se impun câteva consideraţii privitoare la receptarea volumului. O parte însemnată a mediului academic autohton – îndatorată unor Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Ilie Bădescu – a avut mari probleme atunci când a fost vorba să se raporteze la această sinteză de istorie a comunismului românesc. În câteva facultăţi importante cartea şi-a făcut loc cu greu în bibliografiile recomandate studenţilor. Iar mai târziu, când a fost acceptată, a figurat cumva „la pachet“ cu Larry Watts. Nici că se putea o promiscuitate mai mare. Motivaţiile acestor ostilităţi şi reticenţe au fost multiple şi ele au pornit chiar de la titlul cărţii. Astăzi poate părea straniu, dar sintagme precum „comunism românesc“, „comunişti români“ au fost cu greu asimilate. Cauzele sunt complexe: victimizarea, externalizarea vinovăţiei, căutarea în afară de ţapi ispăşitori. Mult timp am crezut că este vorba mai degrabă despre o rezervă pudică, despre o amăgire patriotică şi naivă . Acum sunt constrâns să admit că m-am înşelat pentru că, între timp, pe mulţi istorici formaţi în vechea şcoală i-a ajuns biografia din urmă.

Fireşte, orice concept poate fi supus discuţiei. Este o realitate că mulţi lideri comunişti nu au fost etnici români. Apoi a existat rezerva – fantezistă, de altfel – care sugera că N. Ceauşescu nu ar fi reprezentativ pentru profilul adevăratului român. De aici, prin extrapolări mai mult decât hazardate, se ajungea inevitabil la concluzii false. La polul opus, o altă „şcoală de gândire“ a vehiculat teza că, sub N. Ceauşescu, dincolo de privaţiuni, s-a produs o „renaştere naţională“, o emancipare de sub sovietici, care pune sub semnul îndoielii chiar şi natura ideologică a regimului.

De fapt, Vladimir Tismăneanu a răspuns direct sau indirect acestui gen de obiecţii chiar în cuprinsul cărţii: „spun [comunism] autohton în chip deliberat, pentru că eu, unul, nu accept poziţiile care văd stalinismul românesc drept o invazie (dictatură) alogenă şi doar atât“ . Profesorul româno-american nu a neglijat ponderea uneori covârşitoare a minoritarilor în cadrul extremei stângi din România, dar a identificat în mod detaşat şi minuţios principalele cauze, de natură social-economică şi etnică, ale acestei realităţi: „«Minorităţile respinse» (sintagmă propusă de R.V. Burks) s-au îndreptat către comunism deoarece acesta promitea să rezolve situaţia lor dificilă. Ele îşi imaginau că URSS era un loc în care discriminarea etnică fusese abolită şi unde exista o adevărată solidaritate umană“ . O confirmare recentă, memorialistică, a acestor afirmaţii regăsim în ultima carte a profesorului Paul Cornea. Vladimir Tismăneanu a susţinut în mod convingător că, pe lângă cei care nu aveau un ataşament puternic faţă de idealul României mari, la PCR au aderat şi muncitori români şi „prin urmare o mare parte a atracţiei stârnite de PCR (în măsura în care aceasta a existat) s-a născut, de fapt, din problemele reale ale României interbelice“ . Aşadar, „nu toţi comuniştii ilegalişti au fost spioni: mulţi au aderat la mişcarea clandestină din motive de idealism etic, chiar dacă ulterior crezul lor s-a dovedit falimentar“ .

Astăzi acest gen de afirmaţii pare un loc comun, dar în anii 1990 şi chiar în urmă cu un deceniu pentru mulţi semăna cu o radicală rescriere a istoriei, aproape cu o revoluţie istoriografică. Unele dintre afirmaţiile lui Vl. Tismăneanu au fost oarecum incomode pentru istoriografia şi memorialistica autohtone, care au fost înclinate – spre exemplu – către o eroizare romantică a mişcărilor studenţeşti din anul 1956. Or, potrivit evaluărilor lui Tismăneanu, obiectivele revoltelor studenţeşti din România, din toamna lui 1956, au fost diferite de cele ale mişcărilor din Ungaria şi Polonia; în sensul că în spaţiul românesc a prevalat aspectul naţional, antisovietic, nu cel umanist socialist , cu un potenţial dinamitard mai mare pentru sistemele comuniste est-europene. În acest context, cazul Alexandru Ivasiuc – de care Vl. Tismăneanu s-a apropiat în anii 1970 – este cumva atipic. Studentul Ivasiuc ajunge să conteste în toamna lui 1956 chiar raţiunea predării materiei ideologice fundamentale – Bazele marxism-leninismului. Aşadar, la tinereţe, Ivasiuc îl întruchipează pe cel care a refuzat disciplinarea ideologică de tip marxist-leninist, vădită prin sistemul educaţional rigid şi sufocant, plătind această sfidare cu şapte ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu; la maturitate, însă, suferă o transformare: alege – în ochii multora – o formă stranie de marxism, de umanism socialist, care îl apropie dar îl şi îndepărtează de regimul lui Ceauşescu .”

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro