E foarte greu, știu. E un moment atît de nasol, încît stăm, mulți dintre noi, blocați în fața mailului sau al Skype-ului și nu știm ce să spunem. O prietena din Madrid îmi trimite știri pe care, din păcate, le-am citit deja, o veche prietena din Canada ma sună pe Viber și nu am timp și nici energie să-i răspund pentru că știu că mă va întreba ce dracu se întîmplă în România și eu nu am nici un răspuns. Degeaba citesc toată presa, degeaba trimit mailuri și pun întrebari, degeaba am dat, poate, în anumite momente, impresia că înțeleg mai mult ca alții, ba chiar am avut și aroganța să scriu, crezînd că pot contribui la o cît de mică limpezire. Nu pot. Nu știu. Și pur și simplu nu mai înțeleg nimic. Povestea cu găinile e, ca să zic așa, bomboana de pe colivă. Pînă se vor lămuri hermeneuții care e semnificația exactă, cred că putem să fim de acord că e un gest de un prost gust sinistru, un fel de repetiție cu costume a prostului gust sinistru care se va troieni peste România dacă băieții aceștia glumeți vor fi lăsați singuri la butoane.

Am în față o carte extraordinară, semnată de o profesoară de etică din Barcelona, care a primit de curînd un premiu foarte important în Spania. Am început s-o citesc nu cu liniște și cu creionul în mînă, eventual ascultînd un concert de Mozart interpretat de Clara Haskil, așa cum îmi place să fac de obicei, ci complulsiv, disperat, ca pe o carte motivațională, deși nu-mi place genul. Dar ce altceva poți să faci într-un moment în care simți că îți fuge pămîntul de sub picioare? Ar fi o carte neprețuită în orice alt moment, dar nu acum. Pentru că nimic din explicațiile raționale, nici chiar cele cu tentă de psihopatologie socială, oferite atît de inteligent de Adela Cortina, nu mă ajută să înțeleg România. România e de neînțeles. E ca și cum ai vrea să explici cu o carte de naratologie a romanului realist, un text de Urmuz. Nu e nimic de explicat, pentru că totul pare un experiment.

Așa că voi lăsa la o parte intenția de a scrie un articol închis la toți nasturii și vă scriu o scrisoare, acelora, cunoscuți sau necunoscuți, care sînteți la fel de perplecși ca mine. Să recapitulăm cum stăm.

Diaspora care nu a putut vota pe 2 noiembrie, nu va putea vota nici pe 16 noiembrie, pentru că nu se vor înființa noi secții de votare. Restul e un balet de prost gust cu miniștri de externe care execută piruete ridicole și cu mesaje nu doar pline de limbă de lemn (”evaluare consolidată” cred că bate ”meandrele concretului”), dar și batjocoritoare, profund jignitoare la adresa oricărui român în deplinătatea facultăților mintale și alfabetizat minimal. Socoteala lor e limpede, românii din diaspora vor veni, vor sta la cozi, nu vor putea vota, vor face puțin scandal, va veni poliția locală și-i va invita politicos să se ducă acasă și cu asta se va termina totul. Vor mai sta puțin pe internet, vor mai trimite cîteva mesaje și nimic mai mult. Românii din străinătate se vor întoarce în cîteva zile la joburilor lor străine și vor uita această poveste românească neplăcută. Asta își imaginează guvernul, ce se va întîmpla în realitate e deocamdată o mare necunoscută.

Pomenile electorale nu mai au număr, ca și cum brusc, în această săptămînă de noiembrie, guvernanții ar fi aflat că profesorii sau medicii români sînt plătiți rușinos și vor să dreagă anomalia. Șefii sindicali le prezintă ca pe o mare victorie. Cît trebuie să fii de inept ca să crezi că cele 10% procente aruncate din vîrful pixului înainte de alegeri vor însemna ceva, în condițiile în care nu trebuie să fii economist ca să vezi spre ce se îndreaptă România din punct de vedere economic? Cum să ai cinismul să spui, ca lider sindical, că vor fi respectate măsurile, pentru că în 2016 sînt iar alegeri? Cît să fii de nesimțit încît să le dai 700 de lei profesorilor prin intermediul directorilor de școală, în weekendul premergător turului II, în condițiile în care nici nu e clar pentru ce vor putea fi folosiți acești bani? Nu am un răspuns, nu știu ce să spun și cum să comentez, pur și simplu nu înțeleg nimic. Nu înțeleg cum se poate ajunge atît de departe și ce ar trebui făcut, ce fel de reacție ar fi cea normală. Nu știu. Glumeam între noi cu litrul de ulei și punga de zahăr… ce naivi eram! N-aș vrea să fiu în pielea profesorilor chemați de directoare să-și ridice cei 700 de lei și să semneze pentru ei.

Înțeleg că a fost ultima ședință de guvern, dar poate o să mai facă una, sau două, de urgență. Pentru că atenție, oricine poate cere orice în aceste zile, ar trebui profitat de ocazie, dacă un grup, o categorie de salariați, chiar și o asociație de scară de bloc, i-ar cere lui Ponta în aceste zile un milion de euro, cred că ar obține cel puțin un cec, că se va dovedi fără acoperire probabil, dar sigur îl va obține, cu ștampilă și semnătură.

Cel mai trist e nu că oamenii sărmani și neinformați se duc și sparg la cîrciumă cei cîțiva lei aruncați cu dispreț și strigă, cu limba împleticită, trăiască Ponta, ci că oameni inteligenți, care-și dau seama perfect că e vorba de praf în ochi, de măriri nesustenabile, de promisiuni și de mită în cel mai propriu sens al cuvîntului, tac. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău, spun mulțumesc și ridică osanale. Și ne mai explică încă o dată ce neconstituțional a fost Băsescu cînd a anunțat el însuși tăierile de salarii, în loc să-l lase pe Boc. Ponta acum este prim-ministru în funcție, dar mărește salariile în numele președintelui României care încă nu a devenit, dar care, atunci cînd va deveni, îl va determina pe viitorul prim-ministru să respecte ce a promis el acum. Cum vi se pare asta, stimați intelectuali, care ne spuneți de doi ani cum Băsescu și-a depășit atribuțiile și trebuia suspendat? Ce își depășește Ponta acum, atribuțiile pe care încă nu le are, dar se poartă ca și cum le-ar avea și mai mult decît atît? Urmuz curat, predat cu morgă drept Balzac, iar dacă îndrăznim să zicem că nu prea merge, sîntem invitați să stăm liniștiți la locurile noastre…

Am văzut de curînd, pe facebook, un tînăr scriitor din Craiova care o preamărește pe Olguța Vasilescu pentru faptele ei de eroism, el fiind proaspătul șef al unei case de cultură locale cu bani de la primărie. Brav băiat, bravă funcție! Mie personal mi-e cumplit de rușine că orașul meu natal, din cauza acestei primărițe pitorești și a presiunilor pe care instituțiile statului îi permit s-o exercite asupra cetățenilor Craiovei, a ajuns de rîsul lumii. Și că acolo, se pare, partidul-stat știe cine cu cine votează, pe fiecare scară de bloc. Mi-e rușine, rușine, rușine. Sînt alături de toți angajații primăriei din Craiova, terorizați de o impostoare, obligați să-l aplaude pe Ponta mai ceva ca pe vremea lui Ceaușescu, obligați să-și aducă două rude sau doi prieteni să aplaude și ei. S-a întîmplat de curînd și se va întîmpla din nou, probabil cu șase sau șapte rude și cunoscuți aduși obligatoriu de funcționarii primăriei, pentru că Olguța Vasilescu a promis 10.000 de manifestanți pro-Ponta și un eventual război civil. Mă gîndesc și cum e să fii atît de iresponsabil, cocoțat în ditamai demnitatea publică, într-o țară care are graniță cu Ucraina și să arunci cu asemenea vorbe atît de ușor. Vreau să știe toți ardelenii, pe bună dreptate enervați mai mult ca niciodată pe mitici, că nu toți craiovenii sînt așa, că sînt mulți, mulți oameni extraordinari în Craiova, doar că tac, din frică, din lehamite, din silă.

Mă gîndesc cu dor și nostalgie la bunicul meu, preot ortodox, coleg de Teologie și de promoție (în 1946, la București) cu unii dintre cei care azi conduc Biserica din România și pentru prima dată mă bucur că nu mai e printre noi și că nu e nevoit, obligat în aceste zile să facă propagandă politică la slujba de duminică. Cred că n-ar fi făcut-o, oricum, dar cred că ar fi suferit și i-ar fi fost frică, exact ca în 1954 cînd a fost luat cu duba la Securitate pentru că nu voia să-și toarne un coleg. Mă bucur că nu mai poate să-i fie frică și cred că ar fi înțeles această scrisoare și s-ar fi bucurat că am curaj s-o scriu, asumîndu-mi patetismul, ridicolul poate, dar și speranța că unii dintre prietenii mei se vor simți mai bine și mai puțin singuri, citind-o.

Îmi pare rău că Ministerul Educației s-a pretat la josnicia de a-i trimite pe studenții români la casele lor, nu ca să voteze la domiciliu (încă o jignire la adresa inteligenței românilor!), ci ca nu cumva să se adune în grupuri mai mari de trei persoane și să inițieze cine știe ce golănii, căci se știe, în anumite momente studenții se dau de trei ori peste cap și se transformă în golani.

Sînt convinsă că dacă mă opresc în timp ce scriu acest text ca să verific știrile din România, aș mai putea adăuga încă cîteva paragrafe cu ultimele fapte, proaspete și la fel de pline de culoare făcute de actuala putere din România. Așa cum sînt convinsă că la sfîrșitul zilei se va găsi cineva, într-un comentariu sau într-un articol de revistă culturală care să-mi explice că exagerez și că e vorba de o campanie electorală ceva mai aprinsă și de o luptă între un partid de stînga și unul de dreapta și de opțiuni diferite de vot care trebuie respectate. Le doresc tuturor acestora să aibă parte de respectul marca PSD în fiecare zi a vieții lor și să mă lase pe mine așa, lipsită de respect și de toleranță, o biată ființă chinuită de dihotomiile anilor 90, în timp ce România e cum nu se poate mai normală, mai europeană, mai civilizată, iar eu n-am ochi s-o văd, pentru că m-a plătit Iohannis (și Macovei, săptămîna trecută).

Dragi prieteni,

Știu că în afară de toate astea, vedeți, ca și mine, ultimele sondaje, servite la moment, cu lingurița, ca o injecție paralizantă. Diferența dintre cei doi e deprimantă, de parcă ar mai fi nevoie de încă ceva deprimant în acest peisaj liniar. Dar, să nu uităm, cele două sondaje care au fost făcute publice între cele două tururi din 2009 au indicat ambele același scor: Băsescu 46%, Geoana 54%. Ce coincidență!

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro