Inainte de a iesi din casa, in jurul ore 16:30, am verificat pe net situatia de la sectia de votare. Era clar ca, in cel mai bun caz, urma sa avem dificultati. Ajunsi la fata locului, ne-am mirat, am fotografiat multimea si ne-am incolonat. Coada era lunga. Inaintam greu. Senzatia era ca faceam vreo 3-4 pasi tot la 20-30 de minute. Eram toti surprinzator de tacuti. Din cand in cand, pe fondul unei surprinzatoare cuminteni generale, de dupa colt se auzeau prevestitor primele fluieraturi si strigate indignate. Apoi totul revenea la normal. Mai faceam doi pasi si iar asteptam 20-30 de minute.

Nu ne-a luat mult timp sa realizam insa ca, cel mai probabil, nu vom ajunge sa votam. Fluieraturile si strigatele s-au intetit si erau tot mai frecvente. Catre 21, dupa ce nu ajunseseram nici macar la jumatatea distantei pana la intrarea in sectie, am iesit din rand si am fugit pana in fata, aproape de intrare. Atunci au inceput strigatele democratiei: “Deschideti usa!”; “Nu plecam, vrem sa votam!”; “Suntem uniti!”; “Jos comunistii!” sau “It’s our right to vote!”, atunci cand politistii englezi, veniti oricum tardiv, au debarasat intrarea. Niciun slogan insa nu era strigat cu mai multa energie si patos ca “Jos Ponta”. Duduia Belgrave Square. Cu totii stiam ca aceea era radacina problemei.

Deznodamantul anti-climactic il stim cu totii. Nici vorba de prelungirea orelor de votare. 800-1000 de oameni impiedicati sa voteze. 800-1000 de oameni carora li se calcase in picioare un drept fundamental, garantat prin constitutie, in momentul definitoriu al democratiei.

Am plecat ragusiti, indignati, dezamagiti, dar si incurajati si indarjiti.

Nu reiau motivele pentru raguseala, indignare si dezamagire. Sunt arhicunoscute. Zic doar ca am plecat incurajati sa vedem ca exista totusi o Romanie care refuza sa-si plece capul din supunere sau resemnare, o Romanie care stie sa denunte nedreptatea si sa-si ceara drepturile cand e batjocorita, o Romanie inca vie, ce poate lupta pentru schimbare.

Uitandu-ne insa la micul procent pe care il reprezentam ca romani plecati din tara, si totodata la distanta considerabila intre cei doi candidati, trebuie sa renuntam la orice fel de iluzii. Nu cred ca de data asta rezultatul va atarna, in mod direct, de noi. Cuvintele-cheie sunt insa “in mod direct”. Rolul nostru este poate altul. Prin mobilizarea noastra, prin rabdarea cu care am stat la coada – intre 3 si 6 ore -, prin strigatele noastre insistente la usa ambasadei, poate vom fi reusit sa ii tulburam pe cei multi de acasa care se afunda in “somnul (cel) de moarte” al indiferentei, cinismului si resemnarii.

Acestia trebuie treziti la o realitate a debandadei si minciunii, intr-o tara care, atentie, inca mai poate fi… normalizata. Dar solidaritatea si mitingurile de sustinere, pentru care va suntem multumitori, nu sunt de-ajuns. Nu e suficient sa ne citim reciproc articolele, postarile pe Facebook, sa ne dam like-uri si share-uri solidare. Suntem intr-un balonas de sapun in care e cald si bine. S-au incins spiritele de atata indignare. Dar balonasul nostru trebuie spart. Anglofonii au o vorba… we’re preaching to the choir. Si corul stie deja predica. Problema sunt cei din banca. Cei multi, care atipesc sau dorm de-a binelea, nepasatori si cinici. Aceia trebuie treziti. Fara ei, duminica trecuta si duminica din 16 vom fi ragusit degeaba.

* Natan Mladin locuieste in Londra si este doctorand in teologie sistematica al Queen’s University Belfast, cu o teza despre intersectia teologiei cu teatrul; Asociat RZIM Romania.