Ordonanța de Urgență nr. 49 / 2014 (care modifică Legea Educației Naționale 1/2011) are o dublă încărcătură: puternic politizată și orientată cvasi-exclusiv spre protecția socială a celor neperformanți în propria educație. Consecințele unui astfel de act normativ sunt extrem de periculoase pe termen lung pentru calitatea educației naționale sau pentru dezvoltarea motivației de a învăța. Nu numai că acestea vor scădea dar vor contribui și mai mult la adâncirea decalajului în care se află România în raport cu sistemelele de învățământ performante europene. Pentru a înțelege substanța OUG 49/2014, se impun câteva referințe contextuale, dat fiind faptul că orice politică sau măsura propusă și implementată de stat trebuie să răspundă unui anumit orizont de nevoi și să corespundă unei anumite stări de fapt.

Date de context. Modificarea Legii Educației Naționale, avansată de actuala guvernare prin OUG 49/2014, vine într-un context național dominat de scăderea populației școlare, a absolvenților de liceu și de învățământ superior (vezi Figurile 1 și 2). În șapte ani, numărul absolvenților de învățământ pre-universitar a scăzut cu 200,000 de persoane (de la 614,160 în 2004, la 400,076 în 2011), în timp ce numărul de absolvenți de învățământ superior a scăzut cu aproape 100,000 de persoane (de la 232,885 în 2007, la 136,671 în 2011). Scăderea numărului de absolvenți trebuie asociată scăderii populației școlare. Astfel, în învățământul pre-universitar, numărul persoanelor înregistrate ca elevi/eleve este în continuă scădere din 1996. După un vârf de studenți/studente de 907,353, consemnat în 2007, populația de studenți/studente a intrat pe o tendință descendentă, ajungând, în 2012, la 464,592 de persoane (o cifră similară cu cele de la sfârșitul anilor 90). După numai 20 de ani, tendința este de a ne întoarce la fluxurile universitare din perioada comunistă.

Figura 1. Evoluția numărului de absolvenți în învățământul românesc

Figura 2. Evoluția populației școlare în învățământul românesc

Obișnuite cu o creștere permanentă a numărului de studenți (tendință care s-a păstrat după 89 până în 2007/ 2008), cele mai multe universități și-au centrat strategiile de dezvoltare pe creșterea cifrei de școlarizare. Doar puține universitati, circa 10, au pus accentul pe dezvoltarea capacităților proprii de cercetare științifică și de atragere de resurse din alte zone. În acest context, deficitul de candidați din ultimii ani, care se profilează și mai puternic în perioada imediat următoare, reprezintă una dintre principalele amenințări la adresa instituțiilor de învățământ superior.

Sistemul de învățământ ca întreg nu este compus doar din unități de învățământ pre-universitar și din instituții de învățământ superior și nu este izolat de restul societății. Analizând descriptiv, atât date factuale, cât și date de percepție, vom constata că învățământulromânesc rămâne la periferia intereselor, atât pe agenda publică a statului, cât și pe agenda de probleme a indivizilor. Sub-finanțării cronice a sistemului de învățământ din fonduri publice îi corespunde și o preocupare marginală a cetățenilor față de propria educație. Când privim la statistici, obținem imaginea unei țări care nu este interesată de educație în mod prioritar.

Atât apărarea, ordinea publică și siguranța națională, câtși asigurările și asistența socială reprezintă principalele categorii de cheltuieli ale bugetului de stat, în timp ce învățământul,cultura și sănătatea rămân încă slab finanțate. În mod cert, învățământul nu este încă una dintre categoriile de cheltuieli preferate ale guvernării (vezi Figura 3).

Figura 3. Execuția bugetului de stat pe categorii de cheltuieli, în intervalul 2008 – 2012, în România

Notă. Graficul ilustrează datele puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică (INS), prin intermediul platformei TEMPO-ONLINE

Mai mult decât atât, conform Raportului UEFISCDI – CNFIS pentru 2013, finanțarea din fonduri publice a universităților este cu mult mai mică decât nevoile lor reale, existând un decalaj foarte mare între cheltuielile înregistrate la nivel național pentru educație în învățământul superior și alocările financiare pentru finanțarea de bază a universităților (vezi Figura 4).

Figura 4. Alocația pentru finanțarea de bază a universităților publice

Notă. Datele ilustrate în cadrul acestui grafic sunt preluate din Raportul public anual – 2012. Starea finanțării învățământului superior și măsurile de optimizare ce se impun, raport disponibil pe pagina de web a Consiliului Național pentru Finanțarea Invățământului Superior (www.cnfis.ro).

Datele statistice relevă un fapt important: cheltuielile cu educația nu reprezintă o categorie de cheltuieli importantă nici pentru familii și nici pentru indivizi. În structura cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor (vezi Figura 5), educația nu depășește 1%. Ca pondere în bugetul familial reprezintă ultima categorie de cheltuieli, cu mult sub nivelul mediu al cheltuielilor pentru băuturi alcoolice și tutun.

Figura 5. Structura, în procente, a cheltuielilor totale de consum, în intervalul 2008 – 2013, în România

Notă. Graficul ilustrează datele puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică (INS), prin intermediul comunicatelor de presă publicate în mod regulat

Complementar, din Figurile 6 și 7, se poate constata că România se află sub media percepțiilor, distribuite pe categorii țări, cu privire la importanța in sine aînvățării și cu privire la importanța învățării în perspectiva obținerii unei slujbe bune.

Figura 6. ”Să învăț cât mai bine la școală este un lucru important„

Notă. Graficul ilustrează procentul elevilor din statele europene, participante în cadrul testării PISA 2012, care au declarat că sunt ”de acord” și ”total de acord” cu enunțul ”Să învăț cât mai bine la școală este un lucru important„. Datele prelucrate și raportate în cadrul graficului provin din baza de date OECD în care au fost centralizate răspunsurile colectate în cadrul studiului PISA 2012. În categoria țărilor Europei de Vest au fost incluse: Austria, Belgia, Elveția, Franța, Germania, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Marea Britanie și Olanda. În categoria țărilor Europei de Nord au fost incluse: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. În categoria țărilor Europei de Sud au fost incluse: Cipru, Grecia, Italia, Portugalia și Spania. În categoria țărilor Europei Centrale și de Est au fost incluse: Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia și Ungaria. Pentru fiecare categorie de state europene a fost calculat un scor mediu din scorurile medii pe țară. De asemenea, trebuie menționat că în cadrul figurii, sunt raportate atât scorurile calcultate la nivelul tuturor elevilor care au participat la studiu, cât și scorurile calculate doar pentru elevii considerați în cadrul testării PISA 2012 ca provenind din medii defavorizate socio-economic.

Figura 7. ”Dacă voi învăța cât mai bine la școală mă va ajuta să obțin o slujbă bună„

Notă. Graficul ilustrează procentul elevilor din statele europene, participante în cadrul testării PISA 2012, care au declarat că sunt ”de acord” și ”total de acord” cu enunțul ”Dacă voi învăța cât mai bine la școală mă va ajuta să obțin o slujbă bună„. Datele prelucrate și raportate în cadrul graficului provin din baza de date OECD în care au fost centralizate răspunsurile colectate în cadrul studiului PISA 2012. În categoria țărilor Europei de Vest au fost incluse: Austria, Belgia, Elveția, Franța, Germania, Irlanda, Liechtenstein, Luxemburg, Marea Britanie și Olanda. În categoria țărilor Europei de Nord au fost incluse: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. În categoria țărilor Europei de Sud au fost incluse: Cipru, Grecia, Italia, Portugalia și Spania. În categoria țărilor Europei Centrale și de Est au fost incluse: Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia și Ungaria. Pentru fiecare categorie de state europene a fost calculat un scor mediu din scorurile medii pe țară. De asemenea, trebuie menționat că în cadrul figurii, sunt raportate atât scorurile calcultate la nivelul tuturor elevilor care au participat la studiu, cât și scorurile calculate doar pentru elevii considerați în cadrul testării PISA 2012 ca provenind din medii defavorizate socio-economic.

În ceea ce privește poziționarea României în context european, trebuie observat că sumele cheltuite cu educația poziționează țara noastră, sistematic, sub media europeană și sub media cheltuielilor înregistrate pentru diferite categorii de țări europene (categorii construite pe criteriul geografic) (vezi figura 8). De asemenea, România a cheltuit în 2012 pentru cercetare și dezvoltare cei mai puțini bani per cap de locuitor, la nivel european (vezi figura 9).

Figura 8. Dinamica cheltuielilor cu educația ca procent din PIB, pe intervalul 1990 – 2011.

Notă. Datele ilustrate în figură sunt preluate din baza de date a UNESCO Institute for Statistics (2014). În categoria țărilor Europei de Vest au fost incluse: Austria, Belgia, Elveția, Franța, Germania, Irlanda, Marea Britanie și Olanda. În categoria țărilor Europei de Nord au fost incluse: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. În categoria țărilor Europei de Sud au fost incluse: Cipru, Grecia, Italia, Portugalia și Spania. În categoria țărilor Europei Centrale și de Est au fost incluse: Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Pentru fiecare categorie de state europene a fost calculat un scor mediu al procentelor din PIB alocate educației.

Figura 9. Cheltuielile totale pentru cercetare și dezvoltare, în 2012, exprimate ca euro / locuitor.

Notă. Datele ilustrate au fost preluate din baza de date a Eurostat (2014).

Sintetizând cele de mai sus, rezultă că în prezent dispunem de un învățământ:

a) care se confruntă cu o scădere a populației școlare și a absolvenților;

b) aflat la periferia intereselor statului în ceea ce privește finanțarea;

c) poziționat la periferia intereselor cetățenilor în ceea ce privește preferințele de cheltuire a veniturilor și valorizarea socială a educației;

d) aflat în decalaj în raport cu restul Europei în ceea ce privește alocările bugetare.

Altfel spus, ocupăm unul din ultimele locuri în ierarhia europeană a performanțelor din educație și cercetare, educația se află la periferia intereselor investiționale ale statului, economia și societatea sunt amenințate de o scădere demografică dramatică și de apariția unei populații de tineri tot mai puțin educați. Avem șanse mari să rămânem căpșunarii Europei.

Într-un astfel de context, inițiativa actualului guvern de modificare a Legii Educației Naționale nu vizează măsuri de îmbunătățire a calității educației sau de diminuare a decalajelor pe care România le are în raport cu celelalte state europene. Niciuna dintre propunerile pe care le avansează OUG nr. 49 / 2014 nu vizează stimularea creșterii populației școlare la nivel pre-universitar, diminuarea decalajelor în raport cu restul Europei sau aprecierea valorii sociale a educației la nivel public.

Utilizarea ineficientă a resurselor financiare publice prin dubla finanțare. În condiții de subfinanțare cronică a educației, statul propune prin OUG 49/2014 introducerea unei duble finanțări a bacalaureatului: organizarea de cursuri pregătitoare pentru promovarea examenului și organizarea de sesiuni de bacalaureat suplimentare. Nici vorbă de stimularea calității învățării la nivel pre-universitar sau universitar, ci doar recuperarea celor care în mod repetat au dovedit că nu au învățat la timp și în mod ritmic în vederea creșterii șanselor de promovabilitate la examenul de Bacalaureat.

Un astfel de aranjament instituțional urmărește, cu eforturi financiare publice suplimentare, să mențină captivi în sistemul educațional cât mai mulți dintre tineri. Sau, altfel spus, este un instrument de creștere artificială, pe bani publici, a ratei de promovabilitate la Bacalaureat, a ponderii populației cu studii superioare și, într-un final, prin deschiderea învățământului de tip doctoral la fără frecvență, a numărului de titluri de doctor. Mai mult, introducerea doctoratului la forma de învățământ cu frecvență redusă reprezintă o măsură de depreciere a valorii sociale a statutului de doctor în științe și un argument în favoarea ideii că cercetarea doctorală se poate realiza după orele de serviciu ale studentului doctorand.