Şedinţa din 22 octombrie 2014 a debutat cu privirile iscoditoare ale celor din sală şi care, în mod absolut firesc, îl căutau pe principalul personaj al acestui eveniment: Alexandru Vişinescu. Dar, după cum avea să se afle ulterior, cel căutat cu atâta insistenţă nu avea nici o intenţie de a se prezenta la această înfăţişare.

În absenţa lui, ochii şi urechile celor din sală au fost aţintite asupra avocatului său, urmărind cu atenţie gesturile şi mai ales vorbele sale. Apărătorul fostului comandant de la Râmnicu Sărat mima o postură dezinteresată, chiar teribilistă pe alocuri. Vorbea cu o doamnă pe o voce joasă şi gravă, dar suficient de tare încât să fie auzit de cei din sală. I-a spus că se va retrage din dosar. Vestea a atras instantaneu atenţia celor prezenţi. Agendele s-au deschis, iar pixurile au început să noteze spusele avocatului. Întrebat de către preopinenta sa despre consecinţele actului său, avocatul a răspuns că din punct vedere juridic, deoarece inculpatul nu mai avea un avocat care să-l reprezinte, procesul se va amâna. Întrebarea care se impune este următoarea: retragerea acestuia din proces este doar o strategie în folosul clientului ori la mijloc sunt alte interese? Deocamdată, întrebarea nu are un răspuns cert, ci doar speculaţii. Vom afla probabil care a fost intenţia sa la următoarele şedinţe ale procesului.

Încercările avocatului şi ale inculpatului de a obţine cu orice preţ o amânare a cauzei au fost caracteristicile definitorii ale şedinţei din 22 octombrie 2014. Pentru aceasta, au fost invocate motive juridice şi medicale, cum ar fi lipsa unui reprezentant legal ales şi considerente ce privesc starea de sănătate a acuzatului. Stăruinţa cu care cei doi au cerut şi urmărit să obţină o amânare a procesului ne duce cu gândul la o posibilă strategie avocăţească, gândită de aceştia pentru a procrastina etapele inevitabile ale oricărui proces penal: audierea martorilor, interogarea inculpatului şi sentinţa, dar şi fuga de responsabilitate a celui care astăzi este acuzat şi judecat pentru „crime împotriva umanităţii”.

Replica avocatului are la bază unul dintre drepturile fundamentale garantate de statul român, chiar şi celor mai cruzi funcţionari ai represiunii comuniste din perioada comunistă: dreptul la apărare şi la un proces corect. Merită semnalat că, spre deosebire de el, victimele sale nu au beneficiat de aceste drepturi în anii ’50, când au fost arestaţi şi judecaţi în baza unor raţionamente politice. Procesele lor au fost o înscenare de factură stalinistă.

După debutul propriu-zis al procesului, avocatul şi-a oficializat şi decizia. A anunţat judecătorul să ia act de încetarea contractului său de asistenţă juridică cu Alexandru Vişinescu, solicitând, în acelaşi timp, amânarea cauzei până când acuzatul va putea să-şi angajeze un alt avocat. Locul său a fost luat de o tânără avocată din oficiu, care a pledat pentru aprobarea unei cereri depuse de cel care îi fusese desemnat recent drept client.

Despre ce este vorba? Fostul comandant de la Râmnicu Sărat, asemenea multor inculpaţi celebri din procesele contemporane nouă, s-a folosit de unul dintre tertipurile uzitate de aceştia pentru a obţine o amânare a cauzei. La 8 octombrie 2014, s-a internat pentru o zi în spital, de a unde a ieşit cu un „certificat medical”. Înzestrat cu noul act, s-a prezentat (el sau avocatul său) la grefa Curţii de Apel, unde a depus la 20 octombrie 2014, cu doar două zile înainte de proces, o solicitare de amânare a procesului. Motivul invocat era unul de natură medicală. Cererea sa a urmat în cursul şedinţei din 22 procedura clasică într-un proces penal. Judecătoarea a cerut părerea avocatului din oficiu, care a pledat în favoarea admiterii ei ca „îndreptăţită şi motivată”. A precizat că amânarea procesului se impunea şi deoarece se afla în imposibilitatea de a lua legătura cu inculpatul. Probabil, se gândea că o discuţie cu acesta ar fi putut condus la elaborarea unei strategii optime de reprezentare a acestuia la proces.

A fost, după aceea, rândul procurorului să se pronunţe. A considerat cererea lui Vişinescu drept nejustificată, iar certificatul depus l-a catalogat ca fiind un simplu act medical din 8 octombrie, dar şi că acesta nu a depus la dosar nicio dovadă a neprezentării, adică a faptului că se află în imposibilitatea fizică de a veni la proces. A mai menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 364 din CPP, lipsea nejustificat, ceea ce însemna că procesul putea să se judece şi în absenţa acestuia.

Următoarea persoană căreia i s-a cerut punctul de vedere a fost singura parte civilă prezentă la proces şi una dintre puţinele care a fost recunoscută. Revenind la solicitarea adresată de judecătoare părţii civile Nicoleta Eremia, aceasta a răspuns că nu are nimic de comentat. De fapt, la majoritatea întrebărilor care i-au fost adresate, soţia fostului general şi deţinut politic sub comunişti a răspuns invariabil la fel. Au existat şi excepţii, pe care le voi prezenta la timpul lor. Despre aceasta, se mai poate afirma că pare total nepregătită pentru un astfel de proces, cel puţin acesta a fost senzaţia mea. Răspunsurile ei, în cele mai multe cazuri, deşi îndreptăţite, nu aveau un temei juridic care să o ajute pentru a obţine daunele materiale şi morale solicitate. La baza lor, se aflau, în primul rând, fundamente emoţionale. Nu a discutat probabil cu un avocat, pentru a elabora împreună o strategie juridică, în vederea unei mai bune reprezentări în faţa justiţiei.

În cele din urmă, Instanţa s-a pronunţat asupra cererii de amânare a procesului. Curtea a constatat că cererea este nefondată şi că nu exista nicio dovadă că inculpatul se afla în imposibilitatea de a fi prezent. Argumentele care au stat la baza acestei decizii au fost: solicitarea a fost înregistrată la 20 octombrie, după aproape două săptămâni de la internarea lui în spital pe presupuse motive de boală, dar şi că actul depus era o simplă scrisoare medicală ce trecea în revistă bolile de care Vişinescu suferise în ultimii ani şi atesta internarea lui în spital.

Alte aspecte relevante ale şedinţei din 22 octombrie 2014 au fost stabilirea părţilor civile şi a naturii şi întinderii pretenţiilor acestora. Faptele cele mai relevante la acest punct au fost următoarele. Primul a fost momentul când s-a luat act de cererea depusă de fosta deţinută politică de la Jilava şi Mislea, doamna Aurora Dumitrescu, care a avut „ghinionul” de a-l întâlni personal pe Alexandru Vişinescu. Aceasta şi-a retras cererea de constituire de parte civilă în cauză, deoarece a realizat că nu avea cum să dovedească prin proba cu martori şi înscrisuri că tatăl ei a fost închis la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963. Suferinţele ei nu au contat în acest caz. Motivul acestei nerecunoaşteri îl constituire modul cum diriguitorii IICCMER au ales să întocmească denunţul penal. În absenţa unei cercetări solide şi de substanţă în arhive, aceştia au adus ca probe doar ce au reuşit să găsească prin birourile foştilor angajaţi de la IICCMER şi documentele pe care institutul l-a obţinut în ultimii ani, înainte de mandatele de preşedinte executiv ale domnilor Andrei Muraru şi Radu Preda. Deocamdată, nu există nici un indiciu temeinic că institutul ar fi desfăşurat vreo activitate serioasă de cercetare şi de documentare probatorie legat de cazul lui Alexandru Vişinescu. Totul pare că a fost elaborat pentru ochii presei şi nu pentru ca probele administrate în proces să conducă la condamnarea inculpatului.

A fost discutată de către instanţă şi cererea depusă de către Aurora Dumitrescu (citarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ca parte civilmente responsabilă în proces). În acest caz, procurorul a constatat că Aurora Dumitrescu nu avea legătură cu prezenta cauză, nefiind recunoscută ca parte civilă, şi, în consecinţă, nu poate solicita introducerea ca parte civilmente responsabilă a ANP. Avocatul apărării din oficiu a solicitat Curţii să ia act de cererea de retragere şi să respingă ca inadmisibilă această solicitare. Faţă de argumentele juridice expuse de către procuror şi avocat, hotărârea curţii a fost următoarea: a luat act de cererea de retragere şi a constatat că Aurora Dumitrescu nu este îndreptăţită să formuleze solicitări în acest proces, având în vedere că obiectul judecării era limitat la 1956 – 1963, adică „faptele reţinute în actul de sesizare”.

Cu riscul de a repeta, merită subliniat că deşi doamna Dumitrescu Aurora a fost închisă la Mislea, unde a fost supusă unor torturi de către Alexandru Vişinescu, când acesta era şef al Biroului inspecţii, instanţa nu i-a recunoscut calitatea de parte civilă ca urmare a suferinţei proprii, deoarece procesul se referă doar la actul indicat de IICCMER în sesizare (abuzurile lui Alexandru Vişinescu de la Râmnicu Sărat dintre anii 1956-1963).

La ultima înfăţişare, Curtea a hotărât trimiterea unei citaţii către cei care au solicitat să se constituie ca parte civilă şi să-şi precizeze natura şi întinderea pretenţiilor. Răspunsurile lor au fost discutate în şedinţa din 22 octombrie. Prima a fost cea transmisă către Ioan Stroe, descendent al unei foste deţinute politice de la Mislea între 1951 şi 1954, locul unde Alexandru Vişinescu a fost şef al Biroului Inspecţii/Operativ. Procurarea a cerut respingerea solicitării acestuia ca inadmisibilă, în raport cu precizările articolului 21 din CP şi cu obiectul cauzei. Acelaşi punct de vedere l-a avut şi avocatul apărării, iar Eremia Nicoleta nu a avut nimic de comentat.

Până acum, totul părea în sala de judecată că decurgea în favoarea acuzatului. Singurul beneficiu obţinut pentru cauza procesului a fost recunoaşterea ca parte civilă a doamnei Anca Cernea, care a depus la dosar înscrisuri şi probe care atestă că părintele ei a fost închis la Râmnicu Sărat în perioada care face obiectul cauzei, adică anii 1956-1963 când penitenciarul a fost condus de Alexandru Vişinescu. În raport cu drepturile ei de parte civilă, aceasta a solicitat introducerea în proces ca parte civilmente responsabilă a Statului Român, prin Ministerul de Finanţe, Ministerului de Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi penitenciarul Râmnicu Sărat. Procurorul a fost de acord cu aceasta solicitare, iar doamna Eremia şi-a însuşit cererile doamnei Cernea. Curtea a constatat că cererea este admisibilă pentru Statul Român, reprezentant prin Ministerul de Finanţe, şi ultimele două instituţii (MI şi ANP), dar nu a admis citarea penitenciarul Râmnicu Sărat. Motivul indicat a fost că acesta nu mai funcţionează, existenţa lui nefiind indicată în Hotărârea 1849/2004[1].

Pentru a înţelege hotărârea instanţei, trebuie sa ne întoarcem în timp, mai precis în 1963. La această dată, la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă a avut loc o reprofilare a locurilor de detenţie, iar unele dintre acestea au fost desfiinţate. Activitatea lor, personalul şi deţinuţii au fost preluate de alte penitenciare. În cazul Râmnicu Sărat, cadrele şi arhiva au fost preluate de către penitenciarul Ploieşti, unde Alexandru Vişinescu a avut între 1963 şi 1968 funcţia de locţiitor comandant pentru pază şi regim, fiind al doilea în ierarhia locului concentraţionar[2]. Poziţia lui era una extrem de importantă, deşi la o primă vedere pare a fi o retrogradare. El era responsabil cu aplicarea regimului de detenţie şi supravegherea deţinuţilor[3]. Prima funcţie aici era deţinută de către Gheorghe Drăghici, fratele ministrului Afacerilor Interne Alexandru Drăghici. După dezafectarea penitenciarului, deţinuţii politici de la Râmnicu Sărat au ajuns la Aiud sau în domiciliu obligatoriu.

În şedinţa din 22 octombrie 2014, a fost dezbătută şi o cerere de intervenţie, depusă de către Fundaţia ICAR. Aceasta a fost respinsă, deoarece nu îndeplinea condiţiile legale (fundaţia nu avea nici o calitate în cauză), dar şi pentru motivul că instituţia intervenţiei nu este cunoscută de CP sau CPP, conform precizărilor doamnei judecător.

Poate partea cea mai „spectaculoasă”, aşteptată cel puţin de către unii dintre cei prezenţi, a fost cunoaşterea bunurilor lui Alexandru Vişinescu. La şedinţa precedentă, judecătoarea a dispus transmiterea unor adrese către instituţiile statului pentru a se afla valoarea bunurilor mobile sau imobile deţinute de către acesta. Răspunsurile primite indică un ins, care din punctul al veniturilor băneşti şi al proprietăţilor deţinute, s-ar plasa, aparent, în zona celor cu o stare materială medie. Fără nicio îndoială, averea lui era mult peste cele ale unor pensionari obişnuiţi. În timpul procesului, a reieşit că acesta era proprietar al unei garsoniere, evaluată la câteva zecii de mii lei, o pensie bunicică şi a mai multor acţiuni pe la diferite societăţi. Cunoaşterea acestora era necesară pentru a discuta cererile de sechestru asigurator pe bunurile lui Vişinescu şi de poprire asiguratorie a pensiei sale, dar şi de stabilirea cuantumului despăgubirilor sale, pe care acesta ar putea să le plătească, dacă va fi găsit vinovat. Dezbaterea acestor solicitări a generat câteva discuţii. Doamna Nicoleta Eremia, care a depus aceste solicitări în şedinţa anterioară, a precizat că o susţine în continuare. Drept motive a invocat suferinţele soţului ei, deciziile de sistare a pensie şi eforturile făcute pentru procurarea medicamentelor de care avea nevoie. Avocata din oficiu a solicitat respingerea acestor solicitări, argumentând că nu exista nici un risc de înstrăinare a bunurilor până la sfârşitul procesului.

În schimb, doamna procuror a indicat că impunerea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei erau necesare, pentru a se evita eventuala înstrăinare sau ascundere a bunurilor de către acesta. A mai cerut şi sechestru asiguratoriu pe acţiunile pe care Alexandru Vişinescu le avea. La terminarea şedinţei, Curtea a rămas în pronunţare asupra acestor cereri. Ulterior, hotărârea Curţii a fost publicată pe portalul instanţelor, fiind admisă instituirea sechestrului asigurator şi poprirea pensiei, pentru garantarea pagubelor. Din parcurgerea ei, reies veniturile estimative ale bunurilor mobile şi imobile, precum şi despăgubirile pe care Vişinescu le-ar putea plăti (suma 660.000 euro), după cum rezultă din paragraful de mai jos:

„În temeiul art.249 alin.1, 2, 5, 6 din Codul de procedură penală, instituie sechestru asigurător, pentru garantarea reparării pagubei, asupra următoarelor bunurile mobile şi imobile aparţinând inculpatului VIŞINESCU ALEXANDRU, până la concurenţa valorii reprezentând echivalentul în lei al sumei de 660.000 euro: – imobilul construcţie situat în municipiul Bucureşti, Strada Brezoianu nr.53A, et.3, ap.9, sectorul 1, compus din o cameră şi dependinţe, cu o valoare de impunere de 78.450,24 lei, înscris în cartea funciară nr.253998-C1-U29, deschisă la Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, asupra căruia se va realiza notare ipotecară, potrivit art.253 alin.4 din Codul de procedură penală; – 12 acţiuni deţinute la SIF1 Banat-Crişana SA, 10 acţiuni deţinute la SIF2 Moldova SA, 64 acţiuni deţinute la SIF3 Transilvania SA, 77 acţiuni deţinute la SIF4 Muntenia SA şi 21 acţiuni deţinute la SIF5 Oltenia SA şi dividendele la care acţiunile respective dau dreptul, cu reţinerea acestora de către instituţia plătitoare, urmând a fi realizată notarea corespunzătoare la Depozitarul Central SA. În temeiul art.254 alin.1 din Codul de procedură penală rap. la art.728 alin.1 lit.b din Codul de procedură civilă, instituie, în acelaşi scop, poprire asigurătorie asupra unei cote de 1/3 din pensia, în valoare netă de 3.376 lei, încasată de inculpat de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne, cu reţinerea acesteia de către terţul poprit. Prezenta încheiere se comunică următoarelor instituţii: Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, SIF1 Banat-Crişana SA, SIF2 Moldova SA, SIF3 Transilvania SA, SIF4 Muntenia SA, SIF5 Oltenia SA, Depozitarul Central SA şi Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2014. Amână judecarea cauzei în vederea citării inculpatului cu mandat de aducere, a părţilor responsabile civilmente Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi a obţinerii relaţiilor de la Ministerul Afacerilor Interne cu privire la evoluţia profesională a inculpatului”[4].

Şedinţa s-a încheiat într-un mod spectaculos, care face ca şedinţa din 5 noiembrie 2014 să fie aşteptată cu interese de către toţi cei interesaţi. Judecătoarea a dispus, având în vedere neprezentarea lui la înfăţişarea lui 22 octombrie 2014 şi în conformitate cu prevederile articolelor 327 şi 367 din CPP „aducerea inculpatului cu mandat de aducere”. Alte hotărâri adoptate au fost transmiterea unei adrese către Ministerului de Interne, pentru a transmite toate informaţiile biografice despre Alexandru Vişinescu, dar şi transmiterea de adrese către Ministerul de Fiinţate, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciare, prin care să fie înştiinţaţi că sunt parte civilmente responsabilă în procesul lui Alexandru Vişinescu.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro