Între 2003 și 2010, războiul din Irak i-a costat pe americani trei trilioane de dolari, iar pe englezi patru miliarde și jumătate. În total au murit în Irak aproximativ 5000 de soldați americani și englezi. Cam scump prețul pentru două bilete de spectator la noul război dintre sunniți și șiiți. Astăzi Irak și Siria s-au transformat în teren de confruntare între Iran și monarhiile din Golf, între șiiți și sunniți, sunniți și sunniți radicali. Deși imaginea califatului imaginat de Al Baghdadi e înspăimântătoare, pericolul cel mai imediat este contaminarea Turciei.

Situația Irakului e strâns legată de cea a Siriei. ISIS, sau ISIL, s-a consolidat în Siria și acum își răsfrânge acțiunile către Irak. Informații recente arată că ISIS extrage petrol din Siria, pe care îl vinde pentru profitul propriu. Statele occidentale au ezitat să aleagă un cal de bătaie pe care să-l sprijine în conflictul sirian, încercând să evite finanțarea unei forțe care s-ar fi întors împotriva lor. Liderii americani și europeni și-au petrecut cea mai mare parte a ultimilor doi ani discutând ce se va întâmpla după război și reconstrucția Siriei. Dar pentru că moderații nu au primit sprijinul de care aveau nevoie, sirienii care se împotrivesc lui Assad au realizat că singurele forțe paramilitare capabile să facă față alawiților erau sunniții fundamentaliști.

Scenariul ezitant s-a repetat și în Irak. Sătul să aștepte livrarea unor avioane de luptă americane, prim ministrul irakian Al Maliki a anunțat zilele acestea că se va înarma cu avioane rusești. Deși avioanele americane erau comandate de ani de zile, Congresul american a blocat vânzarea lor, pentru că americanii nu aveau încredere în Al Maliki. Întrebarea care ne vine în minte este de ce au susținut americanii timp de trei mandate un prim ministru în care nu aveau încredere. Confuzia generală și lipsa de reactivitatea a regimurilor din SUA și Marea Britanie au favorizat criza actuală din Orientul Mijlociu și acutizarea rivalității dintre Iran și Arabia Saudită.

Cine împarte, parte își face: Arabia Saudită, Iran, Turcia

O altă constantă a ultimilor ani a fost că Statele Unite și Marea Britanie și-au menajat aliații istorici în zonă, agățându-se de „oameni de încredere” pe care i-au sprijinit în bune și în rele, criticându-i vag pentru încălcările drepturilor omului. Însă Arabia Saudită și Turcia, baze ale luptei anti-terorism, sunt de fapt susținători de vază ai mișcărilor teroriste. Cea mai mare parte a finanțelor ISIS vin din donații din partea cetățenilor saudiți. Deși guvernul saudit a declarat ilegal ISIS, acesta nu reușește să controleze transferurile private de fonduri către mișcările fundamentaliste care luptă în vecinătatea sa. Reporteri din Irak au afirmat că ISIS are arme de proveniență saudită și că numeroși luptători au și cetățenie saudită. În plus, saudiții mai finanțează o grupare concurentă cu ISIS, numită Al Nusra, principalul vector jihadist în Siria. Și să nu uităm și de Al Qaeda.

Ce poți să mai oferi unui copil care are toate jucăriile pe care și le dorește? O întrebare ce rezumă puterea de negociere a americanilor vis-a-vis de Arabia Saudită. În primul rând e nevoie de ajutor pentru a opri sifonarea de fonduri către luptătorii din Siria și Irak. Dar pentru asta, casa regală saudită trebuie să aibă o poziție fermă împotriva acestor grupuri paramilitare pe care le-a finanțat cu jumătate de gură în ultimii ani. În plus, dincolo de capacitățile financiare, nici una dintre monarhiile arabe nu are o armată capabilă să facă față amenințării unei grupări bine înarmate, așa cum poate deveni ISIS. Singurul mod în care mai pot americanii sau britanicii să joace un rol în Orientul Mijlociu este să se întoarcă cu forțe armate pentru a asigura echilibrul și securitatea aliaților lor din zonă.

Iranul și-a demonstrat puterea în Siria, sprijinând pe termen lung regimul lui Assad. În Irak, Iranul îl ajută pe prim ministrul Al Maliki, furnizându-i avioane și punându-l în legătură cu Rusia. Însă această tactică îi atrage pe iranieni în conflict ca o forță centripetă. Atacându-i pe șiiții din Irak, ISIS se apropie de sursa problemei. Iranul, protectorul șiiților, este un mamut militar comparat cu aproape toate celelalte state din zonă. Însă dacă sunniții fac front comun împotriva șiiților, Iranul poate fi în minoritate. Pentru moment însă, Iranul profită de o ruptură în sânul sunniților, între sunniții moderați, sprijiniți de Turcia, și fundamentaliștii susținuți de Arabia Saudită.

Turcii au înțeles de multă vreme că sprijinul american și european vine la pachet cu mustrări legate de drepturile omului și s-au izolat tot mai mult de partenerii occidentali. Acum câțiva ani ministrul de externe Davutoglu anunța o nouă viziune a politicii externe turce: politica zero probleme cu vecinii. Mai rar e o viziune contrazisă atât de aspru de realitate: politica turcă s-a transformat în politica zero vecini. În mod absurd, singurii vecini cu care Turcia are astăzi relații bune sunt kurzii, pe care unele cercuri îi sprijină pentru a obține un teritoriu independent în Irak.

Altfel, Turcia s-a afundat într-un imbroglio în care sprijină rebelii din Siria, în mare parte sunniți extremiști, permițându-le să se miște liber și să transporte armament peste granițele turcești. Acieași sunniți sunt astăzi o mare amenințare de securitate pentru sud-estul Turciei, care e comparată acum cu zona Peshawar din Afganistan. Recent ISIS și-a ridicat steagul într-un oraș la granița cu Turcia, un semnal clar despre intențiile sale. În plus, sprijinul pe care Turcia l-a acordat Frăției Musulmane, în special din Egipt, a înghețat relațiile cu Arabia Saudită.

Spectatorii privilegiați – Rusia și Israel

În absența Statelor Unite sau Marii Britanii, Rusia este marele sponsor regional și vinde arme și acum avioane, atât Siriei și Irakului. Așa cum s-a împotrivit oricărei intervenții ONU în Siria, Rusia s-ar împotrivi probabil și unei intervenții în Irak. Rusia își consolidează influența în zonă, cu relații excelente cu Iran, regimul lui Assad în Siria și acum chiar și cu generalul Sisi din Egipt.

Pe termen scurt, amplificarea confruntărilor e o veste bună pentru Israel. Mișcarea Hamas e slăbită considerabil din cauza transferului de atenție către Siria, dar și din cauza căderii în disgrație a Frăției Musulmane în Egipt. La adăpostul știrilor despre ISIS în Irak, Israel își continuă în liniște colonizările ilegale. Pe termen lung însă, radicalizarea sunniților și înarmarea lor este o amenințare fără precedent pentru Israel. Ceea ce înseamnă că israelienii sunt pentru un război total care să extenueze toate părțile implicate.

Viitorul Orientului Mijlociu – balcanizare?

Balul a fost deschis de către Turcia acum câteva zile, când un oficial a anunțat că guvernul turc ar sprijini un stat independent kurd în Irak. Această idee rezonează cu planuri istorice de împărțire a Irakului plecând de la zonele tribale: sunniți, șiiți și kurzi. Nu mai departe de 2006, Joe Biden prezentase un plan în care cele trei zone ar fi devenit regiuni autonome ale Irakului. Acest plan fusese atunci refuzat atât de americani cât și de irakieni. Joe Biden încearcă să readucă planul în discuție, dar Irakienii sunt amar dezamăgiți de neimplicarea americanilor și nu vor să-i mai acorde lui Biden un rol de mediator.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro