PSD se găsește la doar patru luni distanță de a ajunge din nou dincolo de porțile Cotroceniului. Social-democrații pregătesc o revenire triumfală după 10 ani de absență și par a nu avea în acest moment adversari de temut în cursa pentru câștigarea funcției supreme în stat.

După momentul decembrie 2004 și momentul decembrie 2009, principalul partid de guvernământ este pentru a treia oară față în față cu perspectiva de a ajunge la Cotroceni.

Contextul pentru ca un candidat al PSD să obțină funcția supremă în stat este în acest moment mai mult decât favorabil: social-democrații dețin toate pârghiile guvernării, au cea mai performantă mașinărie de vot, partidele din opoziție sunt dezbinate, iar unele dintre ele se confruntă cu sciziuni interne, președintele Traian Băsescu are serioase probleme de imagine pe sfârșit de mandat, iar o mare parte din mass-media este total controlată de la palatul Victoria.

În aceste condiții, cine și ce mai poate stopa drumul spre victorie al social-democraților ? Este un drum lin, lipsit de pericole și primejdii ? Se poate considera PSD deja stăpânul absolut al României? Sau va reuși performanța sau, mai bine zis, contra-performanța electorală de a rata pentru a treia oară consecutiv funcția de președinte al României?

*

La adăpostul scandalurilor de presă, PSD se confruntă cu o serie de riscuri și vulnerabilități, mai mult sau mai puțin vizibile, care pun în pericol obiectivul – câștigarea președinției României. Riscurile există atât la nivelul jocurilor de putere din interiorul PSD, cât și la nivelul stabilității majorității parlamentare care asigură susținerea Guvernului, iar pe lângă acestea mai există și o serie de riscuri sociale și chiar mediatice. Oricare dintre aceste riscuri și vulnerabilități are potențialul de a influența decisiv rezultatul PSD.

Jocurile de putere din interiorul partidului

Recentul Comitet Executiv al PSD, desfășurat într-o fostă bază militară, indică serioase probleme interne care s-au vrut a fi ținute departe de urechile publicului.

Că luptele interne din partid reprezintă un risc care se pot constitui într-o amenințare foarte serioasă pentru atingerea obiectului de câștigarea a Cotroceniului, o dovedește chiar mesajul lansat de Victor Ponta la finalul întâlnirii informale de la Orăștie: “Am stabilit că nu discută nimeni de pielea ursului din pădure. Dacă e vreunul care vrea să-și negocieze de pe acum scaunul de președinte PSD, il dăm afară, că înseamnă că nu e cu noi”.

Confruntările între diferitele centre de putere pentru controlul partidului par a fi în acest moment prioritare în detrimentul obiectivului Cotroceni, în condițiile în care acest obiectiv nu avantajează toate taberele, iar partidul este departe de a fi strâns unit în jurul liderului.

PSD este în acest moment singurul partid care atât pre, cât și post alegerile prezidențiale poate asigura o majoritate parlamentară funcțională. În condițiile în care celelalte partide parlamentare sunt confruntate cu sciziuni interne, chiar dacă nu va da premierul, PSD este un partid care va trebui cooptat într-o viitoare formulă guvernamentală, indiferent de culoarea politică a noului președinte sau a noului premier.

Totuși, pentru PSD, perspectiva ca după alegerile prezidențiale să rămână vioara întâi la guvernare, iar președintele partidului să fie desemnat chiar premier, este mult mai mare în cazul în care viitorul președinte al României va proveni din zona de dreapta, decât dacă viitorul președinte provine din PSD.

a) Președinte de dreapta – șanse foarte mari pentru guvern cu un premier din PSD

Viitorul președinte al României, indiferent de culoarea politică, va avea de atins două mari obiective în perioada primilor doi ani de mandat.

Primul obiectiv va fi menținerea popularității la cote cât mai înalte în primii doi ani de mandat. Viitorul președinte va găsi o configurație parlamentară aleasă în 2012, din care va rezulta o majoritate parlamentară – posibil alta decât cea care este în prezent – împreună cu care va trebui să coabiteze. Este o configurație parlamentară pe care o moștenește și probabilitatea să își impună proiectele cu ajutorul acestei majorități este una destul de scăzută. Vor fi doi an de mandat oarecum irosiți însă, dacă reușește să se mențină la o cotă înaltă de popularitate, poate influența decisiv rezultatele alegerilor parlamentare din 2016, pentru impunerea unei majorități parlamentare și, implicit, a unui guvern cât mai favorabil proiectelor sale, cu atât mai mult cu cât recenta decizie a Curții Constituționale privind implicarea președintelui României în campania electorală, îi permite viitorului președinte o implicare destul de mare în competiția electorală.

Alegerile europarlamentare au demonstrat că partidele și-au epuizat potențialul electoral. Este nevoie de o resetare totală a leadershipului și a ofertei electorale. Al doilea obiectiv, în plan politic, pentru viitorul președinte va fi să se asigure că partidul din care provine, sau care l-a susținut în alegeri, va prezenta o ofertă electorală și o garnitură de lideri noi în alegerile parlamentare din 2016. Ori, partidele se construiesc și se reformează atunci când sunt în opoziție, nu când sunt preocupate de guvernare și de împărțirea resurselor guvernării.

Dacă viitorul președinte al României va fi un președinte care va proveni de pe partea dreaptă a scenei politice, principalul obiectiv va fi să țină partidele de dreapta în opoziție, astfel încât proiectul partidului unic de dreapta, rezultat din fuziunea PDL-PNL, să fie unul funcțional în perspectiva alegerilor locale și parlamentare din 2016.

Un președinte de dreapta își poate asigura popularitatea până la alegerile parlamentare din 2016 acționând pe două direcții:

• Majoritate parlamentară și un guvern de dreapta care să aplice măsuri guvernamentale extrem favorabile. Actuala configurație politică nu permite însă realizarea unei majorități puternice, care să susțină un premier de dreapta, iar un guvern de uniune națională prezintă risc mare de instabilitate politică.
• În aceste condiții, singura soluție care îi poate permite unui președinte de dreapta să își mențină popularitatea la cote înalte, până la alegerile parlamentare din 2016, este să fie în opoziție cu premierul și majoritatea parlamentară care susține guvernul, ceea ce înseamnă premier PSD și guvern majoritar PSD.

b) Victor Ponta președinte – șanse foarte mici pentru un guvern cu premier din PSD

În scenariul în care Victor Ponta va fi candidatul PSD și viitorul președinte al României, acesta a anunțat deja că nu agreează ideea unui premier din partea PSD, dând mai puțin de 50% șanse ca viitorul premier să provină din PSD.

“Dar nu, nu consider absolut necesar sau mai bine zis, ca să vă spun direct şi sincer (…) aş da mai puţin de 50% şanse să fie neapărat un membru al PSD sau al PC, al UNPR. Mai degrabă cred că o discuţie ceva mai largă cu toate forţele politice, nu vorbesc aici de PMP, vorbesc de liberali, de UDMR, de toţi ceilalţi, că să găsim un prim-ministru care să aibă cât mai mare sprijin în Parlament. Eu aşa aş vedea (…) atunci când am avut un sprijin important politic, am putut să duc reforme, am putut să iau decizii”.

Pentru președintele Victor Ponta, menținerea popularității este din start un obiectiv de la sine înțeles, fiind și acum, din poziția de premier, un personaj dependent total de imagine, iar perspectiva repetării scenariului din Franța, unde socialistul Hollande și-a pierdut popularitatea în mai puțin de doi ani de la câștigarea funcției de președinte, îl va determina probabil pe Victor Ponta să apeleze la orice fel de artificiu politic, inclusiv să încredințeze formarea guvernului unui premier de o altă culoare politică sau chiar unui independent.

Un alt obiectiv va fi împiedicarea formării unui singur partid de dreapta care, în condițiile în care PSD păstrează guvernarea, poate reprezenta o serioasă amenințarea la alegerile parlamentare din 2016.

De asemenea, o dată ajuns la Cotroceni, Victor Ponta va putea profita de moștenirea politică lăsată de Traian Băsescu pentru construirea unui PSD nou, modern. Iar instrumentele le are deja: Forumul Progresit Social-Democrat, lansat în prezența lui Peter Mandelson, artizanul New Labour, garnitura de lideri tineri promovați în diverse funcții cheie, atât în partid, cât și în administrația publică centrală și locală, dar și grupul de liberali strânși în jurul lui Tăriceanu.

În aceste condiții, pentru baronii partidului, cei care reprezintă vechea gardă, este mai mult decât evident că un succes a lui Victor Ponta la președinție este echivalent cu eliminarea lor totală din jocul puterii din interiorul partidului. Astfel, pentru aceste tabere dornice să-și conserve privilegiile pentru o perioadă de cel puțin doi ani, devine foarte utilă candidatura lui Ponta la președinție, dar este extrem de avantajos ca acesta să piardă competiția prezidențială în favoarea unui alt candidat, preferabil de dreapta.

Un alt risc ar fi apariția unei candidaturi independente din interiorul partidului, candidatură susținută și încurajată de taberele ostile lui Victor Ponta, care, de asemenea, poate produce serioase prejudicii campaniei electorale a premierului.

Riscuri la nivelul majorității parlamentare

Principalul risc la nivelul majorității parlamentare îl constituie posibilitatea ca unul din partidele care alcătuiesc această majoritate să dezerteze în plină campanie electorală, provocând astfel instabilitatea guvernamentală. Analizând istoricul și comportamentul politic în momente cheie al partidelor care formează majoritatea parlamentară, toate cele trei partide – UNPR, UDMR și PC – pot constitui riscuri și amenințări la adresa stabilității guvernamentale. Astfel:

UNPR sau – partidul interesului național – are deja în istoric mai multe trădări într-un interval destul de scurt de timp.

După alegerile prezidențiale din 2009, grupul UNPR se desprinde din PSD și ajută la formarea majorității PDL-UDMR-UNPR.

Ulterior, grupul UNPR trădează această majoritate și se alătură majorității USL, formată după depunerea moțiunii de cenzură din aprilie 2012.

Analizat în funcție de criteriul loialității, UNPR este un risc pentru actuala majoritate. Analizat în funcție de criteriul dependenței de putere, UNPR este, de asemenea, un risc, deoarece este un partid dependent de resursele guvernării, de la înființare și până în prezent s-a plasat de fiecare dată în tabăra care a deținut puterea și accesul la resursele guvernamentale.

UDMR – a fost considerat cel mai loial partener de toate partidele alături de care a format majorități parlamentare și guverne. UDMR este, alături de PNL, co-semnatarul moțiunii de cenzură din octombrie 2009 care a dus la căderea guvernului Emil Boc.

După prezidențiale, UDMR trădează PNL și participă la formarea unui nou guvern alături de premierul pe care îl demisese. Până în mai 2012, UDMR rămâne loial majorității PDL-UDMR-UNPR cu toate că, la fiecare moțiune de cenzură depusă de noua opoziție PNL-PSD (USL), Crin Antonescu a sperat la o dezertare din partea ungurilor.

Din mai 2012 – UDMR rămâne în opoziție, iar la alegerile parlamentare din decembrie este chiar pe punctul de a rata intrarea în Parlament.

Din martie 2014 – UDMR renunță la opoziție și se alătură majorității PSD-UNPR-PC.

Cheia în ceea ce privește posibilitatea ca UDMR să pună probleme actualei majorități o constituie însă alegerile europarlamentare. În mod absolut surprinzător, UDMR reușește un scor bun la aceste alegeri și își menține contribuția de trei europarlamentari la grupul PPE, la fel ca și în precedenta legislatură, deși contextul politic nu este unul extrem de favorabil pentru o asemenea performanță electorală. Este foarte probabil ca UDMR să fie loial structurii politice care i-a asigurat sprijinul pentru performanța bună de la europarlamentare. Pe acest criteriu, UDMR reprezintă în acest moment veriga vulnerabilă a guvernării.

Partidul Conservator sau – soluția imorală – are deja în istoric o trădare răsunătoare. PC poate rămâne un partener loial sau poate pune probleme majorității parlamentare în funcție de interesele politice sau de supraviețuire în fața justiției ale lui Dan Voiculescu.

Toate aceste riscuri care pot să apară din interiorul majorității parlamentare au fost însă contracarate parțial prin cooptarea PP-DD la guvernare. În condițiile în care UDMR – veriga vulnerabilă din acest moment de la nivelul majorității parlamentare – ar decide părăsirea guvernării, riscul de instabilitate este prevenit de surplusul de parlamentari venit pe linia PP-DD.

De asemenea, preocuparea lui Victor Ponta și a unei părți din PSD pentru întărirea majorității parlamentare, cu doar câteva luni înainte de alegerile prezidențiale, poate fi un indicator pentru scenariul în care obiectivul Cotroceni este ratat.

O majoritatea parlamentară puternică este un factor psihologic care face mult mai puțin probabile dezertările spre o altă majoritate, care s-ar putea forma după alegerile prezidențiale în jurul noului președinte.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro