In interviul sau de pe “Hotnews” fostul ministru de externe al Romaniei, fostul sef al SIE si actualul candidat prezidential, dl Teodor Meleșcanu, susține, cu candoare, că in anii “liberalizarii” ceausiste a merge sa-ti faci doctoratul in drept in Occident era un lucru firesc. Spune dl Meleșcanu ca sute, daca nu chiar mii de oameni, aveau sansa de a-si face doctoratul in afara Romaniei, in marile institutii occidentale. Mi-e teama ca se inseala si ne inseala. Aprobarile pentru asemenea situtatii, deloc banale, tineau de locul de munca al persoanei respective, apoi de organele care se ocupau concret de subiect. Deci nu doar Sectia de Relatii Externe a CC al PCR, ci si (mai ales) servciile specializate din Consiliul Securitatii Statului. Pasaportul era eliberat de Ministerul de Interne, nu de CC al PCR.

Afirmă, asadar, dl Meleșcanu: “Am avut nevoie ca sa plec la studii in strainatate de o singura aprobare. Aprobarea sectiei relatii externe a CC a PCR pentru ca nu eram membru de partid. Aceasta aprobare mi-a fost data si nimeni nu mi-a cerut niciodata o alta aprobare.” Voi povesti aici un episod din propria mea experienta. Era in vara anului 1973. La propunerea profesorului de istoria doctrinelor sociologice, Costache Nicuța, am fost selectat, impreuna cu proaspatul asistent Ion Ungureanu, sa mergem pentru o luna in Germania Federala, cu buse oferite de Societatea de Studii Sud-Est Europene din acea tara. Nu mi-a venit sa cred, eram entuziasmat, intram in anul patru la sociologie, scriam o teza despre Scoala de la Frankfurt, un curent intelectual german. Vorbeam limba, la fel si regretatul Nelu Ungureanu. Eram in vacanta in Maramureș, cu doi buni prieteni (George Purdea si Ion Stere), am fost sunat urgent de mama mea la parintii lui George, in Lechinta, care stiau cum sa dea de noi la Ieud. Mi-a transmis sa vin urgent la Bucuresti sa completez formularele, calatoria urma sa se petreaca in septembrie. Am luat trenul de nopate, am ajuns la Bucuresti, m-am infiintat rapid la serviciul de cadre al Universitatii (condus de un oarecare tovaraș Ciurel), am completat tot felul de hartii.

Au urmat cateva saptamani de febrila asteptare. Vazand ca nu se intampla nimic, la indemnul profesorului Nicuța, am mers impreuna cu Nelu Ungureanu la Ministerul Invatamantului. Am intrat cu greu, am ajuns la ghiseul specializat, am batul in ferestruica bine inchisa. Dupa cateva minute s-a deschis, ne privea suspicios un cetatean posomorat. I-am spus cine suntem si ca am dori sa stim cand vom avea pasapoartele necesare calatoriei. A zabovit putin, s-a dus in spate, s-a uitat prin niste dosare, a revenit si ne-a spus: “Mai aveti nevoie de niste adeverinte”. “De unde?”, a intrebat Nelu (era de-acum cadru universitar, avea mai multa greutate decat un student ca mine). Cu un dispret infinit in glas, securistul (intrucat securist era, lucrand exact pe aceste chestiuni, calatorii academice in strainatate), ne-a raspuns” “De la Aprozar”. Dupa care a trantit plictisit fereastra ghiseului. Noi doi am ramas acolo inmarmuriti, fara glas si fara cuvinte. Ne-am dat seama ca eram doar doua insecte usor de strivit in marea mlastina a “societatii socialiste multilateral dezvoltata”

Cam asa statea lucrurile cu calatoriile in Vest. Nu neg ca au fost cazuri (nu multe) de oameni absolut onesti, profesionisti remarcabili, care au reusit sa isi faca doctoratul in strainatate. Dar nu in domenii hiper-sensibile precum acela al dreptului international. Acolo era nevoie nu doar de conectii si de protectie (“pile”), ci, indeosebi, de increderea totala a organelor. Iar aceasta incredere nu se obtinea fara a colabora cu acele institutii. In acele domenii, nu se pleca in Vest in chip inocent. A crede altfel ar insemna sa ignoram natura sistemului si modul sau de functionare. In ce ma priveste, am ras copios citind declaratia d-lui Meleșcanu. Cred ca nu sunt singurul…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro